Fata care aduce fluturi

E talent. E sensibilitate. E emoÅ£ie. E trăire. E cuvânt. E dăruire. E suflet. E viaţă. E râs. E vis. E nebunie. E iubire. E durere. E un roman cu file pictate. Nici nu ÅŸtiu care dintre astea, toate, mai mult. Åži nici nu ÅŸtiu dacă, aÅŸa pe repede înainte, ca la ziar – că noi aÅŸa suntem, n-avem timp, da’ vrem să le facem pe toate – am spicuit bine vreo câteva caracteristici d-ale ei. Este, fără urmă de tăgadă, o tipă deÅŸteaptă. Care scrie, de bocesc, cu vorbe, pietrele din asfalt. Sau, dimpotrivă, de se înviorează trandafirii ofiliÅ£i, de atâtea zâmbete ÅŸi de atâtea hohote. E totală. ÃŽn ceea ce face. ÃŽn ceea ce scrie. La ea, metafora ţâşneÅŸte cu uÅŸurinţă. De parcă, din fragedă pruncie, în loc de lapte ÅŸi pâine a mâncat metafore. De alea de aur, nu poleite. Scrie orice. Reportaje, interviuri, ÅŸtiri, cărÅ£i, versuri, ÅŸi pe mă-sa lu’ tac’său, cum ar veni. Cu uÅŸurinţă. Cu poante. Cu frumos. Cu doruri. Scrie aÅŸa cum mi-ar plăcea să scriu ÅŸi eu. Câteodată, mă iau zambalucii când văd că numa’ ea, mereu numa’ ea găseÅŸte cele mai tari expresii. Da, fată, lică, da, ia-le tu pe toate! Dă-i timp, dă-i vânt la pupa, dă-i surâsuri ÅŸi scrie, numa’ ea, un ziar, o revistă, o epopee. Mămică, ÅŸi face o colivă! Åži o maioneză… Dacă n-o aveÅ£i în listă, încercaÅ£i să v-o faceÅ£i prietenă. Altminteri, treaba voastră, pierdeÅ£i. VreÅ£i să dăm cărÅ£ile pe faţă, nu? Să nu mai vorbim în ÅŸarade. E tot ce v-am spus mai sus. Åži, încă, multe altele. Eeeeeeee… aplauze!… mulÅ£umesc! E Daaaaaaaaana Foooooodor Maaaaateescu! Dana Fodor Mateescu. MuchinuÅ£a… Am băgat-o la macarons. Că, pe cuvânt, fără ea, n-ar fi completă rubrica de la prăvălia mea.

Întrebare: Hai, Muchinuţo, fă-te comodă, să ne tăifăsuim noi, două, ca fetele, colea, la nişte macarons. Am băgat, pe bune, şi berea la rece. Spune-mi tu mie, pentru început, de la ce şi cum a pornit numele ăsta de renume al tău, Muchinuţa.

Răspuns: Neața, Ninăcica, salutare tuturor! Numele ăsta e diminutivul de la Muchi. O poreclă pusă de Răzvan Mateescu acum mai bine de 20 de ani, pentru că zicea că am suflet de Pittbull în trup de Chiuhuahua. Așa o fi. Nu știu. Când s-a născut Andrei, fiul nostru, și a început să vorbească românește, a îndulcit porecla și a transformat-o în Muchinuța. Sau Muchinuțicuța. Am căutat pe net și am descoperit că înseamnă „măicuță”. În limba greacă. Măicuță, monahie, de la mănăstire.

ÃŽ: MuchinuÅ£icuÅ£a… Sau, hai, mai bine, fată, lică, mai ÅŸtii tu ce tinere ÅŸi frumoase eram noi, când scriam la ziarul NaÅ£ional? NaÅ£ionalul ăla viu, de poveste, de roman… Åži ce mulÅ£i eram. Mai ÅŸtii? ToÅ£i deÅŸtepÅ£i, toÅ£i talentaÅ£i, toÅ£i cu scriitură deosebită, de eram mereu cei mai buni. Da’ fără să ne călcăm pe bătături unii cu alÅ£ii. Åži, constat acuma, ÅŸi modeÅŸti eram. Mai ales io. Nu?

R: Mda. AÈ™a e. La început a fost frumos, pentru mine. Eram entuziasmată, aÈ™ fi făcut multe, din tot sufletul. Erau acolo mulÈ›i oameni talentaÈ›i, diverÈ™i È™i minunaÈ›i. M-am bucurat că i-am cunoscut. Apoi, mi-am luat-o fix în bot, ca să mă exprim în stilul meu, direct. D-aia am È™i plecat… La NaÈ›ional mi-au crescut încă o pereche de aripi, care s-au dovedit, peste ani, că sunt din cea mai proastă hârtie.

Î: Îmi pare tare rău de ce-mi spui. Dar, o să mai punctez un pic pe asta. Nu ca să sucesc cuţitu-n rană. Ci, pentru că acela a fost un moment al aripilor. Fie ele şi de hârtie. Aşa că te întreb: auzi, mai ţii minte despre ce-ai scris prima dată la Naţional?

R: Nu-mi amintesc care a fost primul text, dar pot căuta în arhiva lui Răzvan. Are o arhivă bogată, așa cum avea doamna Gheți, ți-o mai amintești? Dar am scris sute de texte. Reportaje. Sute! Nu exagerez.

Î: Ştiu. Cum dracu’ să nu ştiu? Eram acolo. Spune-mi o păţanie de pe vremea aia. A ta, desigur. Da’ fii atentă, vreau exclusivitate, vreau ceva ce n-ai spus nimănui, niciodată. Hai că ai. De astea ai cu duiumul. Eşti mai sărită decât mine şi, clar, ai.

R: Sincer, nu-mi face deloc plăcere să-mi amintesc de perioada aia. Bucurii profesionale am avut puține. Câștigul a fost că am cunoscut personaje extrem de interesante, mă refer la subiectele mele, începând cu artiști, medici celebri, politicieni, și terminând cu oamenii străzii, care, de multe ori s-au arătat mai nobili decât mulți alții.

Pățanii am trăit. ÃŽmi amintesc È™i acum că am scris un text în care era vorba despre un biet cal care È™i-a pierdut o potcoavă. Hahahaha! Din grabă, fără să mă gândesc prea mult, am scris că… È™i-a pierdut copita. Fix aÈ™a a apărut a doua zi în ziar, n-a observat nimeni de la corectură. Un cal fără o copită! Ahahahah! Doamne, ce m-am necăjit! Cum am putut fi atâta de idioată? Monumentală! Deplină! Unică!

Î: Hm…E, dar se poate şi mai mult. Să vezi monumentale la mine! Fată, lică, hai c-am sărit direct la Naţional. Dar, tu şi înainte de cotidianul ăsta, ai avut o viaţă, făceai ceva, erai cineva. Deci, ce făceai şi cine erai, Muchinuţo? Şi după Naţional, de asemenea, ce-ai mai făcut, unde ai mai scris?

R: A existat viață jurnalistică È™i înainte de NaÈ›ional. Și încă destul de activă. Am scris la mai multe publicaÈ›ii colorate È™i vesele, am colaborat la Pentru Patrie (colaboram È™i în vremea NaÈ›ionalului, dar nu È™tiu cine s-a sesizat È™i… am fost muÈ™truluită de redactorul-È™ef! È™i am renunÈ›at), la Singurul Atu, Claudia, PoveÈ™ti adevărate, DimineaÈ›a, Cronica Română, Gazeta de Sud, Dialog Magazin (revista chinezilor din România). Și mai sunt, dar tre’ să mă uit pe un CV, că am cam început să uit. ÃŽn timp ce scriam la NaÈ›ional, mai colaboram È™i la Plai cu boi, apoi la Aspirina Săracului, la Dinescu. Pe È™est, de multe ori, pentru că nu aveam voie. De ce? N-am să înÈ›eleg niciodată. De fapt, È™tiu, dar nu vreau să mă mai gândesc! Am scris È™i la CaÈ›avencu, dar mi s-a interzis, când m-am mutat la Libertatea, în 2004. AÈ™a că a trebuit să renunÈ›.

Înainte de presa scrisă, am lucrat la Radio 21. Am fost reporter de teren, eram tânără și mai ușoară. Am amintiri extraordinare din vremea aia. Mergeam și la facultate (FJSC), mergeam și la muncă. Aveam energie. Și idei. Și prieteni mai mulți.

Înainte de Radio 21, am fost reporter la UNIPLUS. Ooo, ce minune! Ce răsfăț pentru sufletul meu! A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea. Nimic mediocru, nimic banal. Asta și pentru că viața mea era prietenă cu tinerețea, inconștiența, optimismul și speranța. Au fost în relații extraordinare toate. Cred că s-au combinat între ele, s-au pupat, au dansat, s-au căsătorit. Amor nebun! Hihihi! Speranța cu tinerețea și optimismul cu inconștiența. Pfffoai de mine, ce-a ieșit!

În anii 90 am acumulat multe cunoștințe. Cu timpul, am realizat că zidul chiar doare dacă îți apare în cale. Și că cel mai bine e să-l sari sau să-l ocolești. Niciodată să-l distrugi. Pierzi prea multă energie.

Î: Cum ţi-ai dat tu seama că eşti genială la scris? Ai băut cerneala, ai pus lămâie în pix, ai mâncat usturoi? La tine mă cam aştept de la orice.

R: Ei, pe naiba, genială! Ahahahaha! E mult spus. Sunt cum sunt. Nu știu. Mi-a plăcut să scriu, de mică. Eram în clasa a doua și compuneam „poezii”. Aveam una celebră, despre Partidă și Partid, râdea toată lumea de mine, să leșine! Dar eu eram serioasă și, de fiecare dată când o recitam, mai schimbam ad-hoc vorbele, asta și pentru că uitam, dar și pentru că vedeam efectul pe fețele celor care mă ascultă.

Nu mai știu exact cum era „poezia”, dar pot să-ți fac un scurt rezumat, aproximativ, ca să-ți dai seama cam la ce mă ducea mintea la opt ani și ce-a pierdut Uniunea Scriitorilor (și basmelor) fără asemenea capodoperă. Ahahaha!

Î: Clar a pierdut! Nici nu mă îndoiesc!

R: Fii atentă! Cică Partidul ăsta al meu era un tip mișto, care ajuta copiii, săracii, văduvele și orfanii, căra sacoșele grele bunicilor și era foarte civilizat cu oamenii muncii. Mdeci, îndoctrinare profundă. Ei, și Partidul (care semăna la mutră, evident! cu Ceaușescu și Sergiu Nicolaescu) era căsătorit cu Partida. Aia avea ochii verzi, îl aștepta acasă (să vină din vizitele obositoare de lucru) cu pufuleți și apă rece de la cișmea. Poți să-ți imaginezi ce față a făcut profesoara mea, când am citit nebunia asta în fața colegilor mei?

ÃŽ: Pot, desigur. Dar, îl iubea mult Partida asta pe Partid, dacă îl aÅŸtepta cu pufuleÅ£i ÅŸi apă rece de la ciÅŸmea. Asta ca să n-o bag pe aia cu ce texte ai în tine. Mergem mai departe? Fii atentă. Ne jucăm ÅŸi noi, că nu ne doare partea dorsală, dacă o facem. Avem, în joc, adică, presă scrisă. Mămică, avem la ziare… Ca pe vremuri. Ba, chiar ÅŸi-n vână toate. Åži tu eÅŸti redactor-ÅŸef la un cotidian de marcă. Te unse patronul redactor-ÅŸef. Åži tot el îţi zice să-Å£i faci echipă. Ca să fie cea mai cea tipăritură din SE Europei. Ia zi. Pe cine chemi sub steaguri? Vezi, că pe mine nu poÅ£i să mă sari. ÃŽÅ£i scriu de la PloieÅŸti ÅŸi-Å£i acopăr toată Valea Prahovei. Åži ÅŸtim amândouă că un cotidian fără Marea Neagră ÅŸi fără MunÅ£ii Bucegi moare fără lumânare. Deci… Cheamă-i pe ăştia în redacÅ£ie, la ÅŸedinÅ£a de sumar.

R: Ohooo! Sunt mulÈ›i care-mi plac. Mdeci, listă: tu, Răzvan Mateescu, Remus Radu, Viorel IliÈ™oi, Toma Roman Jr., Ana Barton , LuminiÈ›a Popescu, Alice Năstase Buciută, CTP-ul (ăsta nu vine sigur, dar eu visez cu graÈ›ie!), Eftimie Nesfântu, Adina Popescu… Și mai sunt, dar m-am blocat aici. Dacă până închei treaba asta îmi mai aduc aminte, completez.

ÃŽ: Tare! Deci, mergem pe revistă aproape literară. ÃŽmi place. Cred că le-ar plăcea ÅŸi altora. Åži concurenÅ£a să sufle în sân, că luăm toată brânza din pateul ei. Auzi, că mi-am adus aminte… Colivă ai învăţat să faci? Dă ÅŸi tu, pentru cine nu ÅŸtie ÅŸi are nevoie să ÅŸtie, reÅ£eta.

R: Păi, cum? Am învățat. Coliva din arpacaÅŸ e uÅŸor de preparat. Dar asta e reÈ›eta MEA, am mai băgat de la mine. Avem nevoie de următoarele ingrediente clasice: arpacaÅŸ (500gr. sau 1 kg.) zahăr (300gr. sau 1 kg.) Eu am pus o pungă de zahăr la un kilogram de arpacaÈ™ È™i n-am dat în comă diabetică. E foarte bună aÈ™a. Nuci (500gr.) alune prăjite È™i sărate (o pungă de 150-250 gr.- asta e abordarea mea ), zahar vanilat (4 pliculeÈ›e), coajă de lămâie, rom. Pentru obrazul colivei trebuie pesmet, zahăr pudră (eu am pus pudră-vanilat), bombonele (M&M, cu alune sau stafide), fulgi de ciocolată. Fierb arpacaÈ™ul, la foc mic, într-o oală suficient de mare, dar asta numai după ce-l spăl în nouă ape reci. Nucile le prăjesc niÈ›el într-o tigaie. Dup-aia, le zdrobesc cu un ciocănel, nu foarte tare, pentru că-mi place să le simt în gură, nu să fie praf. Le invit È™i pe ele să se amestece cu arpacaÈ™ul fiert. CompoziÈ›ia o răscolesc bine, ca să se topească zahărul. Adaug coaja rasă de lămâie È™i romul. Eu fac coliva vineri seara sau vineri după-amiaza, ca să aibă timp să se răcească. O ornez seara È™i o las ori afară, ori în frigider. Acoperită. ÃŽn timp ce îmbăiez arpacaÈ™ul, mă gândesc la mama. La ochii ei, la braÈ›ele care mă îmbrățiÈ™au È™i mă ridicau sus, când eram mică… Apoi, îmi vine în minte o întâmplare. ÃŽmi amintesc cum a alergat după mine într-o zi. Pfff! Eram în clasa a noua la liceu, o tembelă, m-aÈ™ bate, dacă aÈ™ putea. Dar nu pot! Era o iarnă cu vijelii, gheÈ›uÈ™uri È™i È›urÈ›uri. Frig-frig. Autobuzele aveau geamurile bocnă. Ei, È™i proasta pământului (subsemnata!) pleca la È™coală în dres subÈ›ire, niÈ™te ghetuÈ›e din piele întoarsă, o geacă de aprilie, uniformă, È™i capul descoperit. Părul ud, era dat, nu cu maioneză, cum ar crede unii, ci cu zahăr È™i apă, ca să-mi stea băț, în sus. Mama mi-a zis: „Dani! Nu pleca aÈ™a! Ai să răceÈ™ti! Sunt minus 12 grade. Ia-È›i o căciuliță!” Eu, căciuliță??? Doamne fereÈ™te! Nici gând s-o ascult. Și am fugit pe scări. Mama, după mine. M-a prins de geacă, dar m-am smucit cu forță, iar ea a căzut în genunchi. Am auzit o bubuitură, apoi pe ea plângând de durere È™i de ciudă. Nu m-am întors. M-am oprit abia la Veteranilor, la metrou. Inima-mi bubuia în gură. ÃŽmi părea rău, îmi era milă, dar nu m-am întors s-o ajut. Ticăloasă! Seara, când m-am întors, nu mi-a zis decât atât: „Ai să răceÈ™ti la burtă È™i iar ai să te tăvăleÈ™ti de dureri!” Apoi, după câteva zile, am văzut: mama avea genunchii negri. Se învineÈ›iseră aÈ™a de tare! Mi s-a pus o gheară-n piept. Și chiar aÈ™a a fost, cum a zis mama: am răcit foarte rău. Am ajuns la spital.

De fiecare dată când spăl arpacașul, îmi amintesc de istoria asta, și mi se face un dor nespus de ea. Și fiecare boabă e o lacrimă.

Î: Of, Muchinuţo! M-ai făcut să plâng. Cu amintirea ta, cu dorul tău, cu oful tău. Dar, puntea ne duce doar înainte. În faţă. În spate, e ruptă şi nu putem să ne întoarcem. Mai facem un pas. Nu, nu e primul pas. Nici pas cu pas. E pasul tău de fată de poveste. Eşti gata de un exerciţiu de imaginaţie? Te duci, cu plaivazul şi agenda, la un interviu cu Stalin. Nu. Mai bine, nu. Să nu te bag pe tine cu ăştia, că stricăm, naibii, relaţiile diplomatice. Poţi să ştii ce-i faci omului? Mai bine te trimit în altă misiune…transfrontalieră, la George Clooney. Care trei întrebări esenţiale i le pui omului, ca să înţeleagă femeile cum e cu carisma la el?

R: Oaleu! De la colivă la Stalin, e un salt uriaș! Maladeț, devușca! Să știi că m-aș fi dus, dar nu cred c-aș fi făcut mare brânză. Nen-tu Stalin nu prea stătea la discuții.

Î: Fugi d-aci! Că pe tine nu te refuza! Ori, găseai tu o cale să-l… scoţi la tablă!

R: Haha! Siberia ar fi scris pe mine. ÃŽn cel mai bun caz. M-ar fi mirosit.

Iar pe Georgică Clooney l-aș întreba următoarele:

1. Dacă seamănă cu mă-sa! (am eu o obsesie!) 2. Cum e să fie dorit și iubit de atâtea muieri? Nu i se urăște? 3: Dacă ar fi femeie, ce l-ar atrage cel mai mult la Clooney? Cam atât.

Î: E greu să mai fii ziaristă azi. O ştim amândouă. E greu şi să scrii carte. Adică, de scris, o scrii. Uneori, se scrie şi singură. Dar, mai departe ce faci cu ea? Este şi motivul pentru care ţi-ai făcut, la un moment dat, editură, nu?

R: Da. E greu, Nina! Și tu È™tii de ce. MulÈ›i È™tim. Din fericire, eu am evitat politica, atâta cât am putut. ÃŽn clipa în care redactorul-È™ef mi-a dat ordin să scriu RÄ‚U despre un oarecare primar, (fără dovezi, fără probe!!) am refuzat. ÃŽn trei săptămâni, mi-am dat È™i demisia. Cu scârbă È™i revoltă. Hai sictir, bă, cretinule! Să scrii tu asta, nu eu! Zât! Și-am plecat. Altă pierdută la cap, tot redactor-È™ef, evident, că doar nu era academician! – ne strică È™i schimbă total un titlu. Mie È™i lui Răzvan. Știi că mai toÈ›i È™efii aveau damblaua (È™i, probabil, că mai au încă!) să modifice titlurile textelor, fără se întrebe sau să te anunÈ›e. Te trezeai că cine È™tie ce dracu` ai scris, te ameninÈ›au subiecÈ›ii cu avocaÈ›ii, era oribil. Iar tu… nevinovat! Am avut mereu noroc, dar ce nervi am tocat, ce de telefoane È™i de discuÈ›ii, ce explicaÈ›ii a trebuit să mai dăm, să ne justificăm… Nu merită!

Î: Adu-ne aminte ce cărţi ai scris. Şi care-ţi e mai aproape de suflet. Şi care e povestea lor.

R: Până acum am scris… È™ase cărticele. Pe print. Două pentru copii: Inimioară de cățel È™i Aventurile lui Bâz-Bâz cel isteÈ›, una de poezie: Regele cu coroană de hârtie, È™i trei de proză, poveÈ™ti È™i reportaje: FetiÈ›ele din cimitirul RoÈ™u, Povestiri din BucureÈ™ti È™i Tembelă până la moarte. Ultimele două au apărut la Editura Cartea Românească, iar celelalte la Editura Mateescu. Adică la editura noastră, pe care, între timp, am închis-o.

R: Fată, voi sunteţi o familie de artişti. Tu scrii, Răzvan pictează, Andrei e muzician. Cum e la voi în casă? E frumos? E greu? Tonul, cred, face muzica. Adică, vreau să întreb, ca să nu zic direct, Andrei e mai degrabă şefu’ vostru?

R: La noi în casă e o nebunie. Vorba lui Marin Moraru: „Ce aiasta-i casă? Aista-i balamuc!” Firește că Andrei e șeful. A fost și când nu credeam că va fi. Avem norocul că locuim la casă. Așa că, facem ce vrem. Nu deranjăm pe nimeni. Andrei cântă la ore imposibile, noaptea. Când are chef.

Î: Zi-mi despre Artizanescu. De ce, cum, de la ce a ţâşnit ideea, dacă merge, de unde iei marfa? Era să zic marfa şi banii.

R: Ideea proiectului Artizanescu a fost a lui Răzvan. ÃŽn 2020 împlinim 12 ani de activitate. Cu o mică întrerupere, dar am mers mai departe. Eu am fost atrasă de deschiderea unui magazin online de artizanat, pentru că am vrut ceva nou. Al meu. Mi se cam acrise de redacÈ›ii, dar NU DE SCRIS, să fie clar… ci, de atitudinea unor persoane care jucau roluri decisive într-o companie de presă. Indivizi care-n viaÈ›a lor n-au fost pe teren, care n-au scris un reportaj sau o biată È™tire. Dar erau È™efi!

Artizanescu a fost o provocare. E ceva curat, frumos. Și n-ai niciun șef. Suntem doar noi doi și meșterii populari cu care colaborăm. Colaborăm, nu-i jecmănim, așa cum scriu unii, pe net, despre magazinele online de artizanat! Noi plătim colaboratorii înainte, pentru că ne gândim la munca lor. Au fost două sau trei ocazii când am plătit în rate marfa, și asta pentru că erau multe produse.

ÃŽmi place afacerea, dar, din păcate, sunt atâtea de dat la stat, încât aproape tot ce câștigi zboară la buget. Prin demersul nostru încercam să aducem în casele oamenilor de aici, dar mai ales celor plecaÈ›i la muncă sau stabiliÈ›i în străinătate, un colÈ›, cât de mic, din patria lor, în speranÈ›a că dorul de glia străbuna le va fi alinat. Să le aducem aminte de copilărie, de bunici, de părinÈ›i…

Avem și un blog intitulat „Tradiții românești”, unde ne străduim să adunăm cât mai multe informații si date legate de obiceiurile din această parte a lumii, povești și reportaje despre oameni buni și locuri minunate.

Î: Super! Să fie cu poveşti povestea voastră! Acuma, luminează-mă un pic. Cola sau pepsi? Metaforă sau comparaţie? Virgulă sau punct? Când zici că închei socotelile cu un om. Virgulă, deci, sau punct? Dulceaţă de gutui sau de cireşe amare? Hruşcă sau Fuego? Coelho sau Marquez? Pagini sau file? Autostradă ori cărare? Concurs ori test? Macarons ori sherri? Vis ori speranţă? Deltă sau mare? Codrii verzi de fag sau de treci codrii de aramă? Lampadar ori feştilă? Iisus ori Maica Domnului? Microfon ori plaivaz? Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu? Atena sau Roma? Smântână sau iaurt?

R: Cola. Comparație. Virgulă. (depinde de om!) Cireșe amare. Aoleeeeu! Hrușcă, și asta pentru că a fost la Cenaclul Flacăra și îi plăcea mamei. Marquez! Nici una nici alta. Ingrașă! Pfff! Amândouă sunt niște tâmpite! Și visul și speranța! Cred că-s surori. Nici una! Eu vreau Realitatea! Aia e mai bună. Așa cum e! Deltă! Ăia de aramă. Şi lampadar. Iisus. Nu se supără mama lui, că l-am ales pe El. Toate mamele sunt fericite când puii lor sunt iubiți. Microfon. E sfânt! Și dacă nu mai ai acumulatori, scrii. Scrisul nu te apără în caz de proces. Dar vorbele înregistrate ar putea. Mihăiță! Romaaaaaaaaaaa! Ete na! Smântână, normal! Hihihi! Și d-aia grasă!

Î: Fii atentă. Suntem în anul de graţie 2538. Ne-am făcut inimi şi ficat la imprimantă şi trăim, bine, merci, toţi ăştia de ne ştim. Totul e robotizat, suntem vecini cu extratereştrii, ne împrumutăm la ei de zahăr şi ulei, cum ar veni. Nu mai există iarba verde de acasă, nu mai sunt copaci. Stăpânul lumii şi al planetei are nevoie, bolnav pe la rotiţe, cum e, să găsească o ramură de leandru sau de iasomie, ca să se facă bine. Numai Muchinuţa poate să găsească una de asta. Şi numai ea ştie care e formula magică, pentru a putea lua ramura pentru stăpânul lumii. Zi-ne acuma şi nouă, deconspiră care e formula aia magică.

R: Râsul și iubirea! Formula magică nu e o formulă, e ceva simplu: râzi și iubește! Așa apare și iasomia. Restul e tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească. Şi să strige. Şi să urle, dacă-i vine. Cred că are ceva de spus. În timp ce eu – parte din redacţia ta, vezi, nici nu ţi-am mulţumit că mi-ai dat o pâine – trag storurile. Şi dau drumu’ la câini. Şi-ţi trimit reverenţe. Că – dar nu doar pentru asta – ai stat cu mine la nişte macarons. Mâna mea e lângă mâna ta. La obstacole şi la bucurii, dragă prietenă.

Nu v-am spus, decât aÅŸa, o câtime, din romanul MuchinuÅ£ei. Ea, Dana Fodor Mateescu aduce, în scris, fără vreo baghetă magică, poveÅŸtile. Åži smaraldele de cuvânt. Åži fluturii. Åži lacrimile. Åži pufuleÅ£ii. Åži… Hai, fir-ar, că iar m-am întins! De mă ÅŸi dă afară – doar ce m-a băgat! – din redacÅ£ia ei! Apa rece, de la ciÅŸmea, e din partea mea, MuchinuÅ£o!

Autor Nina Marcu. Interviuri, Macarons.