Zilele lui erau toate la fel

N-o mai văzuse de-un anotimp,
dar trăia și așa, pentru că putea.
El putea orice. Sau aproape orice.
Avea curajul să meargă înapoi,
la fel cum mergea înainte.
Putea să se înalțe până la cer
și să cadă o singură dată.
Putea să vină prin bezna uleioasă șapte kilometri
fără să știe dacă dispare, rămâne sau pleacă.

„Am să ajung la tine, iubito!”,

Era doar glasul lui frânt.

Zilele curgeau toate la fel,
Iar nopțile doar cearceaful își schimba culoarea.
El era un câine orb care-și trimitea lătratul să alunge moartea.

Așa cum Făt-Frumos din lacrimă își azvârlea buzduganul.
Dar nici moartea nu era vreo proastă!
Se spăla cu lapte de tigru pe țâțele amare,

Asculta la radio cotele apelor Dunării.
Era apărată.
Lui nu îi era dor de nimic, dar mințea rătăcit,

pentru că altfel nu reușea să adoarmă.
„Am să ajung la tine, iubito!” – zicea,

și vântul crăpa în patru.
Cerul umflat se pregătea să nască mirese sălbatice.
Șoseaua era netedă ca o limbă de mort.

DFM. 03.04.2023