Cum am furat o coroană de flori din cimitir

Coroana de flori.

Aveam șapte ani și singura stradă unde mâncam bătaie când îndrăzneam să trec pe acolo, era Costache Marinescu, aflată în apropierea casei mele. Doi copii răi ca otrava, și urâți cu draci („Șchiopu” și „Babana”, soră-sa) mă snopeau când mă prindeau. De multe ori, ca să mă duc la magazinul de pâine de pe colț, din Grivița, ocoleam mult, doar ca să nu-i întâlnesc. Uneori aveam noroc. Uneori!
Când mă vedeau, aruncau în mine cu pietre, cataroaie, lemne, sticle și mă înjurau. Nu le făcusem nimic, nu vorbisem niciodată cu ei, dar așa procedau cu toți copiii care îndrăzneau să treacă „pe strada lor”. M-au caftit de câteva ori, mi-au tras șuturi, palme peste obraji și mi-au smuls, cu succes, părul din cap.„Șchiopul” se numea Bogdan. Mai mare cu vreo trei ani decât mine, se uita cruciș și avea dinții încălecați. „Nu șciu ce-o fi înghițât mumă-sa, da bitangu-i bolând tare!”, zicea bunică-mea, Bențoaia, făcându-și semnul crucii de vreo paișpe ori.
Era damblagiu din naștere, și probabil răutatea de acolo țâșnea. Avea un picior mai scurt și bătea tot ce prindea: copii, pisici, câței, ucidea porumbeii, înjura băbuțele și scuipa pe stradă.
Soră-sa era de-o seamă cu mine, dar mai înaltă cu un cap, umflată cu pompa, obeză și la fel de rea și de boccie ca și frate-su.
Într-o zi, m-a trimis mama să iau pâine. Erau trei locuri de unde puteam să cumpăr: de pe colțul străzii Teodosie Rudeanu, de pe Grivița sau de la Titulescu. Cum găseam. La ora la care m-am dus eu, nu era pâine nici pe Teodosie Rudeanu, nici la Titulescu. Așa că, am pornit spre Grivița cu inima cât o bobiță de mac.
Am ocolit pe bulevard. Eram așa de fericită că nu m-am întâlnit cu pocitaniile alea, că-mi venea să zbor. Ajung la magazin, intru, cer două franzele, și ies.
Vai de suflețelul meu! Pe stradă, cine îmi taie calea? Babana și Șchiopu, care avea un lanț din fier, pe care-l tot rotea în aer, ca pe un lasou.
Am încremenit.
„Ce cauți, fă, pă strada noastră?”
Inima-mi bubuia cumplit, respiram sacadat și simțeam că mă ia cu leșin.
Am dat să fug, dar nașparliul m-a blocat și m-a prins de tricou. „Dacă vrei să scapi cu viață, vii cu noi în cimitir și faci CE SPUNEM NOI!”, m-a scuipat, direct în ochi, Babana.
„Ia dă și mie nește pâine, că mi-e foame!”
Și mi-a smuls una dintre franzele. Haț, a mușcat din ea rânjind. Apoi m-au luat amândoi de brațe și m-au târât pe Grivița
„Ce cimitir? Unde? Care?”, am îndrăznit să chirăi, dar nu mi-a răspuns nimeni.
Pe bulevard era puțină lume, și am început să bâzâi. Am strigat: „Lăsați-mă în paceee! Vă spun lui tataaaa!”
Ți-ai găsit!
Trecătorii, la fel de nepăsători ca și în ziua de azi, credeau că ne jucăm, nu se băgau.
Mai cu ghionturi, mai târâș, am ajuns la cimitirul Sfânta Vineri. Dacă știți geografia locului, cunoașteți faptul că sunt două intrări, una principală și alta pe strada Caraiman, aproape de fostul spital de copii. „Fă, tu trebuie să furi flori dă la un mort proaspăt!”, a hârăit Șchiopu privindu-mă ca o canalie absolută.
„Asta dacă vrei să nu-ți mutăm gura la ceafă și să-l aresteze tata pă tac-tu și să-l împuște: bam-bam.”, m-a șantajat el.
Da, tatăl lor era milițian. Îi snopea în bătăi pe amândoi. Cu siguranță, agresivitatea lor de acolo venea.
De teama să nu pățească tata ceva, am intrat în cimitir tremurând ca varga. Dar când am văzut atâtea flori și soare, parcă m-am mai liniștit. Nu știu de ce. Am încercat să mă împrietenesc cu ei, poate scăpam mai ușor. I-am zâmbit Babanei, dar m-a pocnit imediat. „Ce faci, fă, te strâmbi la mine? Știrba naibii! Marș dă caută flori!”
Da, eram știrbă. Mi se schimbau incisivii.
Pe alei, nici țipenie de om. Nimeni! Doar trei vrăbii belalii, care se băteau pe o gâză, și un guguștiuc.
Mi-am înghițit plânsul și am intrat și mai adânc în cimitir. Deodată, îl aud pe Șchiop zbierând ca o muiere care naște: „Nu mai vreau flori, că ie urâte! Vreau o coroană!”
„O coroană?” Am căscat gura, și așa am rămas cu ea zece secunde… Nici nu știam bine ce e aia. Se pune pe cap? Ca la școală, când iei premiul întâi?
Mi-a indicat ipochimenul una proaspătă, cu garoafe roșii.
„P-asta s-o iei, auzi? O duci la mă-ta mare în curte și i-o faci cadou!”
„Frații horror” începuseră să mă privească mai blând (sau așa mi se părea mie?), erau mai prietenoși, văzând că rezist la asemenea încercări.
Între timp, chioropana de Babana a strâns flori de pe mai multe morminte și și-a organizat o coroniță, pe care și-a pus-o pe cap.
Am ieșit pe unde am intrat, fără să ne vadă nimeni.
Coroana era grea de tot și înțepa. A trebuit s-o car singură atâta cale, și pe ea, și plasa cu o franzelă, că pe una mi-o haliseră nemâncații.
Curgeau apele pe mine, eram numai răni pe umeri, și încercam să mă gândesc ce mutră va face bunică-mea când îi voi băga coroana mortului în curte. Dar ai mei?
„Măcar garoafele astea sunt mișto! O să împodobesc casa și curtea cu ele!”, mă îmbărbătam, în timp ce dușmanii mei râdeau ca niște tâmpiți.
Simțeam că făcusem o faptă rea. Să furi coroana unui mort era odios. Ce zice el, acum, că stă fără flori? Nu-i convine! Poate plânge. Poate vine după mine noaptea!
M-a trecut un fior de gheață, pornind din creștetul capului, coborând prin ochi, nas, buze, a poposit nițel în cele două gingii în care creșteau mugurașii de incisiv, a ajuns în stomac, apoi s-a înfipt în tălpi. Cumplită senzație!
Ca să-mi alung spaima, am rupt o floare și mi-am pus-o după ureche.
Oamenii cu care ne întâlneam pe stradă, ne priveau uimiți și strigau după noi: „Băă, ce-ați făcut, băă? Ați furat coroana dă pă mort? Hăhăhă!”
Șchiopu mă apăra: „Nu bre, a murit mă-sa mare și am ajutat-o noi să-i cumpere una…”
Cu chiu cu vai am ajuns pe strada mea. Credeți-mă că m-am gândit tot drumul s-o las undeva și să fug, dar obosisem așa de tare, că abia mă mai țineam pe picioare. De la cimitirul Sfânta Vineri până pe Petru Maior e cale lungă, nu glumă!
„Haidi, făi, Danezo, du-te-n curte!”, mi-a zis grasomega de Babana, luându-mi și ultimul colț dintr-o pâine. „Noi ne uităm pân gard! Hai că nu te mai batem, ești gagică dă gașcă!”
Am intrat oftând.Bențoaia spăla niște oale la cișmea. Când a ridicat ochii la mine, s-a albit complet, adus mâna la gură și a zis atât: „Tulai!”
I-am zâmbit cum am putut eu de artistic, și, știind că nemernicii ăia se uită printre țambre, la noi, i-am explicat că am vrut să decorez curtea și casa…
Bunică-mea a început să se vaite și să strige pițigăiat după mama, care era în casă:
„Ioi! Tulai, Leanțo, vină, te, să vezi ce-o făcut őrült! Iștenem! Tulai! Bassza meg téged Szent Pál! Ioi, ioi! Fir-ar Pavăl al dracului!”
Când a ieșit mama din casă și m-a zărit, julită, transpirată, cu ditamai coroana funestă, (avea și o panglică albă pe care scria ceva gen regrete eterne…) odată s-a repezit la mine și, pleosc, pleosc, două palme peste bot. Abia atunci am început să urlu. Nu mai puteam să mă abțin. Era prea mult!
M-am uitat să văd dacă Babana și Șchiopul mai erau la gard. Dispăruseră, mânca-i-ar câinii!
Mama țipa la mine ca o locomotivă gata de plecare de la linia 1: „Cum ai putuuuut să faci așa cevaaaaa, netrebnico? De unde ai luat coroanaaaa? De ce ai luat-o? Și unde e pâineaaaa?”
Eu, bâzâind, am încercat să mă apăr: „Mi-a mâncat-o Babana…”
Apoi i-am povestit, pe scurt, cum a fost, că m-a obligat Șchipu și că…
„Bine, dacă ăla zicea să te arunci în cap de pe casă, o făceai? Prostănaco!”
Iar: pleosc!, o palmă peste mânuțe, de data asta, și alta peste pulpele goale: stânj!
Bențoaia rânjea fasolea, se bucura ca broasca la petrecere, o vedeam, printre lacrimi, cum îmi face în ciudă. Aaaah, răzbunarea mea va fi cruntă!
Dar, când credeam că totul e pierdut pentru mine, a apărut salvarea: tataia, cu ciuful lui blond și inima lui caldă:
„Nu mai lovi fata!”, a tunat, cu vocea lui de socialist cinstit, care are cotizația plătită la zi și abonament la „România Liberă”.
Am fugit ca din puÈ™că în braÈ›ele lui, zbierând – teatral de data asta, tragedie, – È™i oftând, de vi se rupea È™i vouă sufletul în bucăți, dacă m-aÈ›i fi văzut cât sufăr È™i cât mă tângui.
„Ia lăsați copilul în pace! N-ați auzit că au obligat-o dracii ăia ai lui Poșircă? O să mă duc să-l reclam la partid!”
Și dup-aia, către mine, blând ca un înger:
„Haidi, Dănuță, să duceam coroana asta îndărăt la Sfânta Vineri.”
A luat coroana de jos, și, ticăit, am pornit spre cimitir ținându-ne de mână ca niște copii.
„Când ne întoarcem, o să-ți cumpăr o tartă cu struguri!”, a mai zis și, fluierând fals, ca de obicei, un cântec patriotic extrem de cretin, și-a aprins un Mărășești, neuitând mai înainte să îl dea pe limbă.

Dana Fodor Mateescu, 19 aprilie 2023

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

 Å‘rült- nebun

Bassza meg téged Szent Pál! – Să te f…ă Sfântul Petru! 😉