Cum m-a salvat tata de la înec, chiar dacă nu știa să înoate

Am coclaurit, de mititel, pe ruta Bucuresti-Giurgiu, mai ales vara, cand ma duceam la Arges, impreuna cu o familie, cu care locuaim „la comun”, (asa primise tata locuinta in ’47) în incinta Garii.

Vecinul nostru era electrician si asigura telecomunicatiile. Nu credeam ca acest om, imi va pune in brate pasiunea pentru electricitate si electronica, pasiune ce m-a urmarit o viata intreaga, in paralel cu meseria ce mi-a fost harazita de soarta.

Asteptam duminicile caniculare, ca pe niste gogosi calde…. Mergeam pe jos pana la gara, am copilarit in preajma cimitirului Bellu-Pieptanari, iar tata lucra la Tipografia CFR (mai tarziu, „Tiparul”) unde se faceau biletele de tren, gard in gard cu gara. Trenul pleca spre Giurgiu la 7:12 din frumoasa si cocheta Gara Filaret, destul de animata, pentru acele vremuri.

ÃŽmi placea sa ma fac „chitic”, stand pe vine, printre calatori si bagaje, sa pandesc momentul tragerii la peron… adoram mirosul de catran al sinelor si traverselor de lemn. Cunosteam toate cotloanele gării, parintii, cautandu-ma, disperati, ca vine trenul… Vagoanele de cls a II-a erau cu banchete din zabrele de lemn, cu plase pentru bagaje, din sfoara, deasupra lor.

ÃŽmi placea sa ma joc cu scrumiera rotunda de alama, facand, deseori, mizerie pe podeaua CURATA (!). Faceam tot posibilul sa ma cuibaresc la fereastra. Calatoria era pana la Gradistea (o halta mica, imediat dupa Podul de peste Arges care este, astazi, o ruina postdecembrista, o realizare a mafiei de excavare a pietrisului din preajma lui, lucru care a rupt definitiv linia ferata pana la Giurgiu-Port).

De multe ori, trenul nu mai oprea in halta, ci la urmatoarea Gara, Comana. Aceasta ruta face parte din fiinta mea si este legata de un eveniment nefericit care a umbrit, oarecum, amintirea frumusetii ei.

Era 30 iulie 1959 ( aveam cinci anisori si aproape 2 luni), o zi splendida, ce nu avea sa anunte nimic din ce s-a intamplat. Ne-am urcat cu totii in tren, veseli si bucurosi ca ne vom alege cu o prajeala zdravana pe corpurile noastre, albe ca branza. Am ajuns la Gradistea, am coborât si am luat-o inapoi pe calea ferata, am ajuns la pod, ne-am milogit de militarul care păzea capul podului (ce vremuri!) sa ne lase sa trecem pe malul opus, unde era locul bine-cunoscut de plaja si scalda.

Mirosul reavan al paduricii de arini ne muta nasurile din loc. Ne-am desfasurat arsenalul, am ciugulit, in fuga, niste sandviciuri cu unt, branza, salata, castravete si rosii (adevarate!). Nerabdarea mea, sa ma balacesc. a facut sa ma bag in raul galbui, tulbure de nisipuri, in locul stiut, cu apa pana la genunchii mei de copil. Am facut un pas, doi, trei, bucurandu-ma de vartejurile facute in jurul picioruselor mele. Am mai facut inca unul, dar talpile mele nu au mai simtit fundul albiei. Dintr-o dată, bâldâbâc! M-am afundat rapid. Am deschis ochii, disperat, in apa plina de nisip. A durat cateva secunde si l-am simtit pe tata.

Sărise dupa mine, CHIAR DACÄ‚ NU ȘTIA SÄ‚ ÃŽNOATE. L-am cuprins de gat, instinctiv si am vazut cum dadea din coate sa ne ridicam la suprafata. ÃŽn jurul nostru erau crengute, frunze, toate inotand cu viteza in apa tulbure…

Nu stiu cat a durat tot acest calvar, dar, dintr-odata, tata s-a agatat de o creanga intrata adanc in apa. A tot tras de ea, pana am scos capetele la suprafata. Era Creanga Divina a ARINULUI NOSTRU SALVATOR! Ne-am catarat pe mal, tremuranad amandoi din toti rarunchii, burdusiti de cata apa inghitisem.

Parcursesem sub apele repezi, cam 25 de metri fata de locul unde eram pe mal. O batrana taranca, care isi păștea vacile prin lunca Argesului, (o alta aparitie divina, care stia, sigur, ce ni s-a intamplat(!), ne-a spus sa facem niste gâlme de nisip si sa stam cu burta pe ele, pana eliminam apa din noi.

Mama, saraca, era plansa si desfigurata, dar cu o stralucire imensa in ochi…

Dupa ce am scapat de apa din noi, batrana a scos o cana de tabla din traista ponosita de pe umeri si ne-a chemat la ea. A muls o văcuță și ne-a dat sa bem laptele cald. Nu o sa-i uit niciodata ridurile adanci de pe față si nici mainile brzadate de munca si nici gestul datator de viata!

De atunci, nu am mai mers la Gradistea! Niciodata! Desi e un loc legat de un eveniment ca cel povestit mai sus, tare as fi vrut sa mai merg acolo.

Astazi, albia raului, în acea zona este modificata radical, dar am gasit o fotografie pe Google Maps, care este exact de acolo, in vecinatatea piciorului de pod.

Pentru mine, Gara Filaret este un amestec de bucurie si tristete… Peste ani, in pragul pensionarii, mi-a fost dat sa imi desfasor activitatea, tot in preajma ei. E clar, face parte din fiinta mea.

Dar astazi îmi este mila de ea…

Autor Adrian Pricop