Apendicu`

Făcusem o pasiune nebună pentru handbal, din școala primară, îndeobște pentru postul de portar, mi se părea atât de spectaculos să mă întind ca o panteră și, cu un singur deget, să spulber speranța celui care șuta, în mod parșiv, din 6 metri…
Mă fascina teribil când reușeam s-o fac. M-am bucurat de asta, ceva timp, până într-o bună zi, când am observat că mă ținea ceva, în partea dreapta-jos a abdomenului, ceea ce mă incomoda să mai ajung la „păianjenul” porții.
N-am dat mare importanță, am zis c’o fi de la mâncare, numai că, simptomele de îndesiseră. M-am plâns mamei, care a intrat în panică…și aÈ™a am ajuns la consensul de a face un consult medical. (lucru după care nu mă omoram deloc, deÈ™i nu eram un târÈ™elos!) Diagnostic: apendicită cronică.
Uuuuufffff! O băgasem pe mânecă…adio școală, adio fătuce, adio antrenamente și meciuri, adio zbenguieli! Eram aproape de sfârșitul trimestrului al 2-lea, al clasei a XI-a, ce viață frumoasă, dar curmată, am putut să am!

Cel mai apropiat spital de casa părintească era Spitalul Bucur, de pe Bd. MărășeÈ™ti… Mi-am luat bocceluÈ›a cu cele trebuincioase, puse cu grijă de mama, alături de o listă, să nu cumva să le pierd. Am ajuns cu tata, la camera de gardă, mi s-au făcut formalitățile È™i a urmat momentul inevitabil: despărÈ›irea de tata. Păi, ce? Crezi c’a fost uÈ™or? Aiurea! Avea lacrimi în ochi È™i nu voia să plece. „Hai, măi Găsiluță, du-te-acasă, că te-aÈ™teptă mama, s-o ajuÈ›i la bucătăreală!” (m-am dat io, cocoș…) ÃŽi spuneam „Găsiluță”, pentru că avea un noroc fantastic, sau obicei, (nu mi-am dat seama niciodată) să găsească tot felul de chestii pe oriunde mergea. Pe mine, mă impresionase mai mult tata, decât operaÈ›ia care mă aÈ™tepta în necunoscutul halatelor albe È™i al holurilor, interminabil de lungi…
Nici nu terminasem bine să-l conving pe tata să plece È™i apare o fâșneață de asistentă, blonduță, creață, tunsă scurt È™’a nabii de frumuÈ™ică È™i-mi zice cu glas mieros „Hai cu mine!”

Pffff, adolescentul din mine se cam fâstâcise, imaginându-È™i cam ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram in Spital. Nu râdeti, c’aÈ™a-s băieÈ›ii de liceu, visează cai verzi pe pereÈ›i!

Am ajuns, într-un final, după ce am mers pe niște culoare luuuungi, ieșind din când în când, pe niște scări (de serviciu), până la etajul 3. Dacă mă punea să mă întorc singur la camera de gardă, cred că nu mai știam, dar nici nu mai voiam, că deh, era frumușica lângă mine.

Am intrat într-un salon înalt, aerisit È™i cu foarte multă lumină naturală, unde erau 8 paturi, din care două neocupate. „Alege-È›i-l pe care vrei È™i te îmbraci cu asta!” zice blonduÈ›a, dându-mi un produs textil frumos împăturit, a făcut stânga’mprejur si dusă a fost…
Mă uit împrejur, destulă liniÈ™te-n salon, fiecare își vedea de tăieturile lui, mai vechi sau mai noi, dar niciunu’ nu era ca mine, in prospecÈ›iuni. Dau să desfac ce-mi dăduse fătuca È™i-am rămas prost: era un soi de cămașă de noapte a bunicii, dintr-o pânzică scrobită, pe care, eu flăcău de BucureÈ™ti, trebuia s-o’mbrac cu mândrie! Ș’am îmbrăcat-o! La toaletă era o oglindă, care fusese întreagă, cândva (ce bine ar fi fost să fi putut să-mi fac un selfie, atunci…)
Nici bine nu m-am întors în salon că vine altă asistentă, oarecum mai în vârstă si mă saltă, imperativ, la înÈ›epăturile pentru analizele preliminarii. Eh, le-am suportat cu stoicism, privind pasiv cum se umpleau micile recipiente cu „roze` d’Adrian”, urmând ca a doua zi, dis-de-dimineață să le dăruiesc si cealaltă licoare…
Privitor la mesele servite, la pat, ca la regi È™i la regine (surprinzător, dar aÈ™a era obiceiul acolo) pot să spun că, nefiind prea pretenÈ›ios din fire, zeama aia cu scântei, a fost destul de bună, È™i mi s-a părut fiind, o porÈ›ie rezonabilă, (pentru că aveam o lingură aproape plată)… pilaful fără sare si copănelul de pui, din prima zi, mi-au ajuns p’o măsea, de-mi ghiorțăiau maÈ›ele a pagubă. Da’, oricum, ce avea sa urmeze…. le mâncasem degeaba È™i p’alea!
A venit și ziua a 3-a… O zi de neuitat. Așa surprize, nu mi s-au mai pregătit in viața mea!
La prima oră, (6 si ceva) când somnul era mai dulce, mă trezeÈ™te asistenta care ieÈ™ea din tura de noapte È™i mă ghidează la un cabinet pe a cărui uÈ™a nu scria nimic… Mi-a făcut brânci înăutru È™i a închis uÈ™a pe dinafară. Acolo, nu era decât un pat clasic din metal cu o bucată de muÈ™ama bej, crăpăcioasă, aÈ™ezată peste un cearÈ™af , oarecum alb, un dulap metalic cu uÈ™i de sticlă È™i niÈ™te ustensile cam ciudățele pentru mine, o chiuvetă È™i un scaun de metal vopsit rustic cu dâre albe de vopsea, cu un È™ezut rotund È™i rotativ. Până să mă dumiresc s-ar putea întâmpla aici, intră val-vartej, un zdrahon de asitentă, de ziceai c’a tras la haltere de când s-a născut È™i-mi zice pe-o voce gravă: „Dă-È›i chiloÈ›ii jos È™i’ntinde-te pe pat, cu fata’n sus!” O văd, pregătindu-È™i un pămătuf ciufulit în toate direcÈ›iile È™i niÈ™te pastă de ras.

„Nu te mai sfii atâta, că la câte d’astea am vazut io, la vremea mea… Lasă, că te fac băiat frumos, o să vezi!”

Și….m-a făcut! Nu È™tiu ce simt femeile la epilat, da’ cred c’a fost asemănător, lama aia tăia ca toporu’ lu’ MoÈ™ Talangă.

M-a ferchezuit È™i-mi zice: „Acu’, întoarce-te pe partea stangă cu faÈ›a la perete!” Ait, am incurcat-o! A început calvarul…
M-am supus, că altmiteri, făceam cunostință cu puterea zdrahonului (cred că fusese selectată pentru postul ăsta). Am auzit trăncănind niște vase în spatele meu și un fel de clipocit. „Să lași bucile moi si să taci! Terminăm de turnat sticla asta în pâlnie și asta e tot! Ne-am înțeles?”

M-am simÈ›it împuns cu delicateÈ›ea unui taur înfuriat È™i am avut tendinÈ›a instinctivă sa fac contrariul a ceea ce mi-a spus… Al dreac’, zdrahon, a intuit È™i mi-a luat-o înainte să reacÈ›ionez: „Ți-am spus să nu strângi, că o să ai tot timpul s-o faci!”… È™i a început să se audă „bâldâbâc-bâldâbâc”, cu pauze scurte, iar eu simÈ›eam că-mi iau zborul cu…nacelă cu tot, mă umflam văzând cu ochii… Am inceput să mormăi, încercând să altoiesc câteva cuvinte. Da’, n-am mai apucat, că s-a terminat recipientu’! „Acu’, poÈ›i să strângi bucile cât poÈ›i de tare, closetu’ e la capatu’ culoarului!”

Mvaiiiiiiiiiiiiiiiiiiii, expresul de Tokio, era mic copil pe langă mine, nu È™tiu cum am făcut, de-am ajuns atât de repede la capătul culoarului, unde erau 3 cabine: două ocupate È™i una batuta’n cuie …. Doamneeeeeeeeeeeee! Murphy, lua-te-ar dracii! Nu credeam că poate fi ceva mai grav decat 3 porÈ›ii cu vârf, de iahnie de fasole… Ei, m-am înÈ™elat! Am bătut în ambele uÈ™i, ca disperatu’ È™i am strigat că vin de la cilsmăăăăăăă! Aiurea, È›i-ai găsit! Dupa vreo două minute de calvar, iese dintr-o cabină un moÈ™ulică, ce se chinuia, incă, să-È™i ridice pantalonii de pijama. I-am promis că-i dau camaÈ™a mea de noapte, numa’ să se miÈ™te mai repede… Toate durerile È™i emoÈ›iile mele au luat sfârÈ™it în 30 de secunde, puteam sa jur ca’s avion cu reacÈ›ie…

Gata, mă liniștisem, deși biata mea instalație a fost mai încercată ca niciodată. M-am dus în salon, m-am așezat cu grijă pe marginea patului, să nu cumva să… mai știu io ce se putea întampla? Hehehehe! Nu trecuseră 10 minute de la aventura mea și mă trezesc cu un cărucior cu rotile la nas. De data asta, venise o soră mai de „Doamne-ajuta”, cu voce caldă si cu față zambitoare… „Hai, flăcau, urcă în autobuz, dar, mai înainte, dă chiloțeii jos și lasă-i pe pat!”

Aoleuuuu, iar!???

M-am urcat, dar până la ieșirea din salon, apare un nene cu o seringa potrivită, dar cu un ac ca pentru cai, și-mi aduce la cunoștință: „Hai sa-ti fac o injectie pentru curaj!”

Nici nu terminase de spus, că… țeeeeeep!, m-a înțepat în mușchiul coapsei stângi… și-a dispărut.

Mă împingea asistenta pe hol și la un moment dat, se oprește să discute cu alta. În acea clipă, mă chinuiam să vad un singur hol, numai că erau două, care deja, se încrucișau pe retina mea, iar eu eram tot, numai un zâmbet. Ce mi-o fi băgat ăla în venă?
Am pășit semeț în sala de operație, unde am fost sprijinit să mă așez în pozitia „ghiocel”… (nu râdeți!)

Mi-au ridicat bunătate de poale ale cămășii de noapte în cârcă È™i m-am simÈ›it mângaiat de niÈ™te degete pe coloană, cineva numărând cu voce tare, vertebrele… La un moment dat, numărătoarea s-a oprit È™i s-a auzit din nou, un „pâc”. Doctorul mi-a tras rochita’n jos È™i mi-a spus: „AÈ™ază-te repede pe spate, că nu mai e timp!”

AÈ™a a fost, din acel moment, de la brâu, în jos, nu mai eram eu, cred că era patul. Eram pregătit: curajos si nesimÈ›it, dar perfect lucid! Mi-au băgat un furtunaÈ™ pe nară, lipit cu leucoplast de bârna, deodată am simÈ›it că sunt undeva pe Jepii Mici, un aer rece si curat. Mă trezesc cu un cearÈ™af verde, imens pus, în dreptul feÈ›ei pe un suport de sârmă, încât să pot vedea doctorul È™i ceva lumină din tavan. ÃŽn câteva secunde aud, adresându-mi-se pe un ton È™ugubăț: „Tinere, da’, p’asta nu puteai s-o laÈ™i acasă?”

M-a pufnit râsul, evident, că ruÈ™inea o lăsasem la zdrahoancă. „Practici vreun sport? ÃŽÈ›i plac sporturile de cameră?” Hmmm, mi-am zis să fiu È™i eu drăcos È™i i-am raspuns: „Da, îmi place sahul, remmy, wist…”, timp în care el desena cu bisturiul prin fereastra cearÈ™afului, căptuÈ™ită pe margini cu un soi de piele. Am tot discutat, cu chirurgul, despre gagici È™i viaÈ›a de liceu, pe durata celor 17 minute, cât a durat operaÈ›ia. A fost un deliciu, dar, ca de obicei, urmează un… supliciu. Alături de masa de operaÈ›ie aÈ™tepta o targă mobilă. Băi , frățioare, intră pe uÈ™a unu’, care aÈ™ fi jurat că e fratele geamăn celei de la clismă, era cât uÈ™a… Mă înÈ™facă de sub dorsal È™i-mi zice: „Atârnă-te de gâtu’ meu!” AÈ™a am făcut È™i m-am trezit azvârlit pe targa mobilă cu care „marele alb”, m-a plimbat pană în salon È™i m-a aruncat in pat.

„Să stai cuminte pe spate să nu te răsucești, că plesnești și o să te doară și bila!” După vreo 2 ore, am început să mișc degetele mici de la picioare, dar pulpele îmi erau în continuare precum marginea patului. Oribilă senzație, să pui mâna pe tine și să zici ca atingi orice altceva. Mi-au adus niște algocalmin, în caz de durere, de orice…
Au trecut încă trei zile și mă încerca o foame de lup, iar eu, abia acum, constatasem cât de chioară era, de fapt zeama de care am fost mulțumit în prima zi.

Duminică au venit ai mei părinți cu o supă de găină (fără carne…asta e) dar ce zeamă! Mmm, îmi venea să mănânc și borcanele cu totul. Bucuria revederii a fost exact cum vă închipuiți.

Am mai stat o săptămână în spital (fără să părăsesc etajul) plimbadu-mă ca un leu in cușcă, pe terasa generoasă și lungă cât Spitalul și socializând cu tot neamul de persoane…
În ziua în care mi-am luat bocceluța mea, cu inventarul făcut, am predat cămașa de noapte a bunicii și m-am dus „pușca” în stația de troleu de la Budapesta, s-ajung acasă cât mai repede.

Era o zi superbă, linistită, dar mie mi se părea totul, atât de straniu, de străin, parcă trecuseră ani de când nu mai călcasem pe acolo…
Cât despre handbal și giumbușlucurile portăriei, am reluat-o ușurel după vreo lună și jumatate de la externare, ajungând să mă bucur de atmosfera Sălii OLIMPIA, când făceam cate o robinsonadă sau o respingere total neașteptată. Nu mă mai reținea nimeni si nimic în sportul meu preferat! După 9 ani, m-am lăsat pe-o ureche. Apăruseră responsabilitățile de adult, dar zilele pe care le-am petrecul la spital nu le-am uitat niciodată.

Autor: Adrian Pricop
22 aprilie 2023, foto preluare Bursa.ro