Ștampilele lu` șefu`

Ștampilele

Aveam vreo patru-cinci ani când mama era să fie dată afară de la serviciu din cauza mea. Știu, o să ridicați sprâncenele: Cum? O fetiță să producă asemenea necaz unui adult? Cum e posibil?

Uite că a fost posibil!

Eram cam bolnavă și nu mă putea duce la grădiniță, așa că m-a luat cu ea la biroul de corespondență, la Gara de Nord, unde lucra. Am fost fericită-fericită. Voi nu știți ce bine era la mama acolo! Să vă povestesc?

În primul rând era mirosul, miros magic, uscat, de hârtie veche și de lemn, de creion chimic, indigo, motorină, indrușaim și cafea. Parfumul curat al mamei mele izvorât din uniforma de ceferist proaspăt călcată, cu haină și nasturi din metal cu care mă jucam dându-le bobârnace: zbang!

Doamne, ce minunăție pentru o fetiță ca mine! Divin!

Apoi erau zeci de dosare deschise ca niÈ™te păsări mari pe o masă lungă, dosare în care mama scria aplecată, – o văd È™i acum, cu zulufii ei negri albăstrui (nevopsită!)-. Scria È™i scria…

„Ma-maaa!”, îi cântam numele. „Ce faci acolooo?”

„Am treabă, Dani, trebuie să notez trenurile care vin și pleacă și dacă nu sunt atentă mă ceartă șefu.”

Șefu era un om înalt, și gros, nu-i vedeam fața, așa era de sus pusă. Doar vocea i-o auzeam, era ca un tunet care mă înspăimânta. Dar când mă vedea că las buza a plâns, tanti Doina, colega și prietena mamei, mă lua în brațe și zicea: „O să-i dau o sută douăzeci de mii de pumni în cap lu șefu, dacă-mi supăra fata, auzi?!”

Și când zicea „o sută douăzeci de mii” țuguia gura într-un mod care mă făcea să izbucnesc, dintr-o dată, în hohote de râs. Și teama fugea.

Mama scotea o foaie de hârtie, îmi dădea niște carioci și mă punea să stau la biroul șefului de tură. „Desenează ceva frumos acolo, da? Și fii cuminte! O să-l trimit pe Tatica să-ți cumpere o japoneză caldă.”

Tatica era unul din colegii ei. Om de la țară, cumsecade, râdea întruna și mirosea a ceapă. Mă mângâia pe creștet și se mira de cât am mai crescut.

Desenam și râdeam singură

Mă așezam la birou, cu tălpile strânse sub mine, luam o cariocă și începeam să desenez prințese, fluturi care merg la Piața Matache, vrăjitoare zbârcite, cu țâțele pe cap, zmei, prinți cu plete și, NEAPĂRAT, ochii verzi. Desenam și râdeam singură.

Timp de o oră sau două umpleam foaia de hârtie È™i pe față È™i pe verso. Atmosfera era plăcută, afară ploua, era toamnă târzie, frig, dar la „zavaidoc” (aÈ™a-i spunea mama apărățelului de radio confecÈ›ionat de tata) era muzică populară. După asta, mai venea la microfon unul care vorbea È™i nu înÈ›elegeam nimc, (mă lua somnul) apoi Mihaela Mihai cu de-ai fi tu salcie laaa maaaaal, m-aÈ™ face râu la umbra taaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa. Și când zicea „laumbrataaaa”, azvârleam iute carioca, mă sculam de pe scaun È™i ridicam piciorul drept în cumpănă… Balerină, ce vreÈ›i!

Văzând că nu mai am pe ce scrie, și mama era foarte ocupată cu trenurile ei, m-am apucat să cotrobăi prin sertarele biroului să văd ce-o fi p-acolo. Am găsit niște dosare pe care nu scria decât pe prima pagină (Uraa!, ale mele sunt!), apoi niște chitanțe (habar n-aveam ce sunt alea). Am desenat prințese, zâne, vaci și boi care fac pipi cu jet și stele aurii, căluți cu flori în frunte, inimi mari, inimi mici, inimi cu limba scoasă, inimi care plâng, mi-am scris numele, cu litere strâmbe de tipar, peste toate fișele „lu șefu”, de parcă am vrut să-mi marchez, în felul meu special, teritoriul de fiară mică. „DANI”.

Pac! Pac! Pac!

Am descoperit și patru ștampile dreptunghiulare, care aveau la capăt o măciulie din lemn lucios. Dumnezeule, drag, ce bucurie! M-am apucat să ștampilez cu frenezie și devotament tot ce-mi ieșea în cale. Pac! Pac! Pac! Pe dosare, în interiorul lor, pe biroul din lemn masiv (avea pe deasupra un fel de cauciuc muștar, exact ca gresia din gară). Am ștampilat tot ce-am găsit. Dup-aia, m-am mutat la masa mare. Toate dosarele erau deschise și scrise de mama și de colegii ei. Pac! Ștampilă! Altul! Pac! Pac! Ștampilă!

Mama, neatentă, își vedea de treabă, (Dani, ce faci acolo? Ești cuminte, da?) cafeaua sfârâia pe un reșou, tanti Doina râdea, nenea Slabu mânca ceva.

Apoi a venit tata și m-a luat. Mama mai rămânea până seara, muncea „12 cu 24”.

Peste câteva zile, vine, biata de ea, plânsă acasă. „Ce-ai făcuuuut? Ce mi-ai făcuuuut? Cum ai putut să mâzgălești dosarele lu șefuuuu? M-a amenințat că mă dă afarăăă din cauza taaaa! Te omor cu bătaiaaaaa!”

Eu uitasem cu desăvârșire de ștampile, prințese și boii pișăcioși. Am luat-o la fugă prin casă și m-am ascuns după tata, care taman lipea ceva cu letconul. „Ce-ai cu ea?!”, a întrebat-o el pe mama care plângea de furie.

O auzeam cum plânge

„Ce am? Cum ce am? I-am zis să fie cuminte, dar nu! Ea face numai ce vrea! S-a apucat să deseneze prinÈ›ese care se pișă în cererile È™i dosarele lu È™efu, erau acolo niÈ™te chitanÈ›e, facturi importante, le-a È™tampilat, a È™tampilat 14 dosare È™i registre pe care trebuie să le refacem cu toÈ›ii. Câteva au plecat deja la Ministerul Transporturilor, ce mă fac? Ce-or să spună ăia? Mă dau afară… Mă bagă la puÈ™cărie!”

„N-o bate! Lasă că vorbesc eu cu ea. Are patru ani!”

Mama a plecat în dormitor, trântind ușa. O auzeam cum plânge.

Tata a stins țigara, m-a privit cinci secunde și, fără să se oprească din lipit mi-a povestit ce-a pățit el când era de vârsta mea. 1944. Cică ținea în mânuțe o ceașcă în care avea lapte. O ceașcă banală care era a unei vecine. Știa încă și desenul de pe ea: o fetiță care avea o capră. În momentul în care a auzit că trec soldații români prin fața casei lui, cântând „Treceți batalioane române Carpații”, a fugit și s-a urcat pe gard să vadă și el. Din păcate, a scăpat ceașca cu lapte, care s-a făcut praf. Vecina n-a zis nimic, a înțeles că era un copil, dar tatăl lui, Pavel, l-a snopit în bătăi. L-a lovit până a leșinat. De la o ceașcă! N-a uitat în viața lui loviturile alea și, a jurat că el nu-și va bate copilul.

„Să nu mai faci asta, Dani!”, m-a avertizat. „Data viitoare o las să te caftească.”

M-a pupat pe frunte și mi-a tras o pălmiță la popou, așa, în joacă.

Mama n-a fost dată afară, dar i-a luat 20% din salariu, timp de două luni. Penalizare! Plus că au criticat-o într-o ședință de partid. Praf au făcut-o.

De atunci, niciodată nu m-a ținut la birou mai mult de o oră. Și ascundea toate ștampilele și toate pixurile.

Dana Fodor Mateescu

28 iunie 2023

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

 Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.