Alina îl privea înmărmurită pe bărbatul care stătea la masă. Îl vedea agitat, privind întristat în toate părțile. Părea că așteaptă cu nerăbdare pe cineva și că acesta întârzie.
Chipul bărbatului îi amintea Alinei de cineva. Da! Avea ochii lui și felul lui de a-și învârti o șuviță.
Se aprope de el, trebuia să-i audă glasul!
-Bună ziua, sunt patroana pensiunii, vă pot ajuta cu ceva?
-Parcă nu mi-ar strica o cafea caldă cu lapte È™i un corn sau…
Bărbatul ridică din umeri nehotărât.
Alina tresări… mâinile îi tremurau uÈ™or. ÃŽnvingându-È™i emoÈ›ia, îi puse în față un meniu.
Chemă o chelneriță tânără și, numai zâmbet, o rugă să se ocupe de el.
Intră în sala restaurantului È™i îl privi prin ferestre… Da, era el! El, cu părul grizonat, cu câteva kilograme în plus, cu ochii miopi È™i început de chelie.
ÃŽn fiecare an îi recitea scrisorile È™i urca sus, pe creste, să-i aprindă o lumânare… O cruce din fier forjat, împodobită cu frunze de viță îi purta numele. Trecuseră douăzeci È™i cinci de ani!
ÃŽl mai privi o dată È™i… încă o dată. ÃŽnchise ochii È™u revăzu doi copilaÈ™i cu ghiozdanele în spate, mergând la È™coală, doi adolescenÈ›i mână în mână, mergând spre liceu, doi îndrăgostiÈ›i îmbrățiÈ™aÈ›i pe băncuÈ›a din spatele tufei de liliac, doi tineri beÈ›i de fericire în grădina studenÈ›iei, noapte de dragoste când două trupuri curate s-au întâlnit prima oară. Vise de viitor.
Excursii în munÈ›i, apoi un viscol, o avalanșă… o durere infinită È™i o tăcere de moarte.
Alina a așteptat o minune și s-a mutat aici, lângă muntele care i-a furat iubirea.
Îl privi din nou. Trăia! Unde a fost?
Sigur își aÈ™teaptă soÈ›ia È™i copiii, sigur, undeva în lumea asta o casă îi poartă numele È™i un copil îl strigă „tatăâ€!
Alina oftă, și își șterse lacrimile înghițind cu greu amărăciunea. Își făcut curaj și se apropie de masa lui zâmbind.
Bărbatul o privi câteva clipe, apoi, cu o față luminată de o bucurie lăuntrică, întinse mâinile spre ea:
-Dumnezeule! Semănați atât de mult cu cineva!
Arătă cu degetul spre munte.
-Masivul ăsta mi-a ucis toate visele!
Alina își duse mâna la piept, de-abia stăpânindu-și plânsul și bătăile inimii.
-Dane, tu ești? Sunt eu, Alina!
Bărbatul se ridică cu greu în picioare, sprijinit de o cârjă cu cap nichelat.
Două trupuri îmbrățiÈ™ate se regăsiseră. Amărăciunea atâtor anotimpuri…
Muntele îi prive semeț, îmbrăcat în purpura amurgului, parcă cerșindu-le iertate.
Autor Liliana Simion
Fragmentul de mai sus face parte din volumul Descoperire cu tâlc și alte povestiri, apărut la editura Cristian PlusArt
Dana Fodor Mateescu
<3