Ce-ar fi fost dacă?

Ce-ar fi fost?

Îi mulțumesc lui Dumnezeu și vieții pentru ce mi-au dat, dar în special, pentru ce NU mi-au dat!

Am trăit multe vieți până la ora la care tastez vorbele astea, care mi se par când străine, când carne din carnea mea. Am trăit vieți mici cât o șosetă albă, de fetiță, vieți care depindeau de ai mei și de brațele lor ocrotitoare.

Am trăit vieți solitare și mi-am simțit maieuțul ud în spate, de teamă și de dor. Am străbătut vieți înalte cât o cupolă de biserică. Am pășit în vieți care nu-mi aparțineau, dar trăiam în ele forțată. Am nimerit în viețile altora, fără ca eu să-mi doresc asta.

Nu v-ați gândit niciodată că ați fi fost alții, în alt loc, în alte lumi, dacă ați fi acceptat sau nu o oarecare situație?
De pildă, dacă voi, femeile, ați fi spus „da” unui bărbat, care vă plăcea la nebunie, la un moment dat? Cum ar fi fost?

Sau dacă ați fi refuzat un post, o călătorie sau o întâlnire cu cineva, dacă ați întârziat din cauza traficului, a unei ploi torențiale sau, pur și simplu, pentru că n-ați avut chef să ieșiți din casă?

Nu v-ați decis în ultima clipă să… ?

ÃŽntrebările sunt valabile È™i pentru bărbaÈ›i, dragii de ei. 😉 Mai ales pentru ei!

Mie mi s-au întâmplat toate astea. TOATE!

Port în mine regrete care ard și azi (da, daaa, nu-s genul care zice: ah, mvaaai, nu regret nimic! Regret cu toată ființa mea!).
Îmi sucesc gândurile și construiesc scenarii. Dar dacă refuzam cutare propunere? Dar dacă-i trăgeam un cap în gură ăluia care mi-a făcut atâta rău gratuit? Ce se putea întâmpla?

De ce am fost atât de permisivă? De ce am iertat? (Dar am iertat?).

De ce n-am plecat? De ce m-am întors? De ce n-am fost mai exigentă cu fiul meu? De ce sunt atât de neserioasă uneori? De ce nu mă (mai) maturizez? De ce am acceptat o iubire, când știam că nu va ține, și că ar fi trebuit să zidesc toate ușile după mine?

De ce n-am fost lângă tata, când a murit? Să-l fi ținut de mână, măcar, dacă ALTCEVA nu puteam.

De ce n-am fost lângă mama? S-o iau în brațe, s-o legăn, să-i cânt „Hai Dunărea mea” și să-i dau apă să bea… De ce? De ce? De ce?
Remușcările sunt dușmanii mei.

Remușcările astea îmi seamănă perfect de parcă am fi gemene! Au ochii mei și toate mă privesc urât. Nu mă iartă. Mă chinuie mereu.

În miez de noapte, când încerc să adorm, o văd pe mama cum plânge. Îl văd pe tata cum zâmbește dureros.

Așa a fost să fie? Asta a fost calea mea? Destinul, drumul? Calculat pas cu pas, secundă de secundă? E posibil. Poate și căderile au fost calculate. Au avut un rost. Mă ridic repede. Cât mai pot!

Cred că am fost foarte norocoasă. Am avut câte puțin din toate.

Viața are mii de drumuri, ca niște vene. Rețele. Râuri. Nu poți merge pe toate căile. Una e bună, alta e splendidă. Într-una ai bani și ești iubit, într-alta călătorești și ești apreciat. Într-una ești trădat, într-alta batjocorit. Una e blocată. Alta te ucide. Cealaltă te minte.

Din toate astea, doar una singură e a ta. Sau a mea! Nu È™tii ce-È›i va oferi. Important e să mergi înainte. Restul e ficÈ›iune. Și micÈ›iune… Namaste!

Dana Fodor Mateescu- 29 august 2023