Ce a pățit Irina când È™i-a pierdut fetiÈ›a…

Irina M. este prietena mea de pe Facebook. Ea a trăit clipe de groază, în urmă cu vreo două săptămâni, când și-a pierdut fetița la un festival din Iași. O femeie a găsit-o, a filmat-o, și a vrut s-o ia acasă la ea, spunându-i că, de azi înainte ea va fi mămica ei.

Citiți mai jos, incredibila poveste, scrisă chiar de prietena mea! DFM

…

Un citat despre suferință începea să capete înțelesuri pe care nimeni nu și le-ar fi putut imagina:

”Din suferință s-au născut cele mai mari caractere. Cele mai puternice suflete sunt pline de cicatrici.”

– Khalil Gibran-

Doresc să vă împărtășesc o experiență profundă și tulburătoare care s-a petrecut în viața mea în urmă cu 11 zile, în speranța că nu se va mai întâmpla niciodată asta cuiva. În seara zilei de 19.08.2023, am participat împreună cu cei trei copii ai mei la un festival, cu speranța de a oferi copiilor mei o zi de neuitat. Râsetele copiilor mei se împleteau cu acordurile muzicii, iar fetița mea cea mică râdea în hohote și căuta să descopere lumea. Evenimentul s-a desfășurat într-un cadru impresionant, iar voci talentate aduceau muzica și voia bună în inimile oamenilor. Nu am putut anticipa că această zi va rămâne gravată în mintea mea și a celor dragi ca o cicatrice dureroasă, cu impact emoțional puternic asupra întregii noastre existențe.

Totul părea o seară distractivă È™i plină de bucurie, dar ceea ce trebuia să fie o distracÈ›ie la un festival, s-a transformat într-o dramă ce avea să îmi zguduie lumea întreagă din temelii. Ne-am luat câte un suc È™i, în jurul orei 20:40, m-am dus la baie. Pentru că fata mea cea mică era în sandale È™i am observat că suprafaÈ›a era umedă È™i murdară, am decis să intru fără ea, lăsându-o să stea cu fraÈ›ii ei, crezând că totul va fi în regulă pentru doar câteva clipe. Am stat preÈ› de 30 de secunde… A luat-o fiul cel mare de mână. ÃŽnainte să intru în baie îi spusesem în mod repetat să nu o scape din mână, È™tiind că fetiÈ›a uneori nu vrea să stea de mână pe stradă sau în alte locuri.

În momentul în care am ieșit din toaletă am fost informată de băiat că fiica mea nu mai este lângă ei și nu poate fi găsită. Privirile disperate ale fraților ei m-au înfrigurat, iar stresul și teama pe care le-am simțit în acele momente nu pot fi exprimate în cuvinte. În jurul meu melodiile continuau să cânte, dar pentru mine toate sunetele se estompau într-o durere surdă. Cânta Horia Brenciu, era abia spre început.

Băiatul îi scosese sandalele (i le scosesem și eu de mai multe ori, deoarece îi cauzau disconfort la mers) și, după aceea, a scăpat-o din mână. Fata s-a dus la locul de joacă, apoi a dispărut în mulțime. Am căutat-o câteva minute, vreo 3-4, disperată, alergând prin aglomerația de oameni și privind cu ochii în lacrimi în fiecare direcție, în fiecare colț al evenimentului. Însă nu avusesem nici o șansă. Am spus numele ei într-un strigăt mut de disperare, în timp ce inima îmi bătea atât de tare încât părea că va ieși din piept, dar nu am dat de ea nici eu, nici băieții. Timpul a părut că se întinde la nesfârșit.

Cu disperarea în inimă, am cerut ajutorul jandarmilor, iar unuia dintre ei i-am spus (explicându-i pe cât posibil detaliile menționate mai sus), el comunicând mai departe prin stație și apoi a luat legătura cu voluntarii festivalului, care au căutat-o vreo jumătate de oră. De asemenea, a fost anunțat de 3 ori publicul prezent la festival despre dispariția fiicei mele prin intermediul microfonului. Ulterior, mi s-a spus și mie prin aceiași metodă să stau în spatele scenei lângă scări. În spatele scenei sufletul meu era sfâșiat de frică și neliniște. Cu ochii înlăcrimați și inima strânsă, am așteptat vești despre fetița mea. Știam că fiecare secundă conta, că fiecare clipă în care eram despărțite era o agonie pentru fetiță, dar și pentru noi, așa că, după vreo câteva minute de așteptat, am anunțat un voluntar că nu am stare și că mă duc să o caut și eu și revin, a zis să mă întorc în mai puțin de 10 minute, ceea ce am și făcut.

După alte câteva minute de la întoarcerea mea (eu nu o găsisem) am fost anunțată că se afla la cei de la ambulanță, găsită de un jandarm în bratele unei tinere de 31 de ani. Când, în cele din urmă, am aflat că fiica mea a fost găsită, sentimentele mele au fost amestecate între bucurie și furie. Când mi-am revăzut fetița, ea mă privea cu ochii ei curioși și inocenți, fără să înțeleagă ce se petrece. Acea privire a ei m-a încurajat să continui să lupt și să fiu puternică pentru ea. Cu fiecare respirație, am adunat toată iubirea și curajul din mine și am promis că nu voi lăsa niciodată ca asemenea evenimente să ne stârpească. Bucuria că am putut să o îmbrățișez din nou și să o țin în brațe a fost umbrită de furie și dezgust față de femeia care i-a răpit câteva clipe din viață și a încercat să îi schimbe cursul destinului.

Nu au vrut să mi-o dea pentru că nu aveam actele… Până nu am arătat sute de poze din etapele vieții ei, tot nu m-au lăsat să o iau în brate, abia atunci când a fost verificată în baza de date și a plâns fata după sân au înțeles că e copilul meu. Femeia care o găsise, timp de aproape o oră s-a jucat cu ea și a făcut poze, a filmat-o, a tinut-o în brate, pe gât, a vorbit cu ea foarte mult (aveam să aflu aceste amânunte în jurul orei 12 noaptea).

După ce mi-au dat fata, mi-au spus că nu am voie să plec, până nu vine cineva de la Secția 2 de Poliție să îmi ia o declarație. Între timp, unul din jandarmi mi-a spus să mă uit discret în dreapta mea și să îi spun dacă o cunosc pe o anume femeie. (Era cea care o ”găsise„). M-am uitat, erau și băieții cu mine, însă nu au recunoscut-o nici ei, eu nici atât. Nu o cunoșteam. Era deja 10 seara și stăteam lângă scenă, nu vedeam și nu auzeam nimic, am plâns continuu și nu știam de ce voiau să rămân pentru declarație, mai ales că mă întrebaseră de femeia respectivă. A trebuit să dovedesc că sunt mama ei, să scot la iveală poze și amintiri din viața noastră împreună. Mi-au cerut datele, le-am dat cartea mea de identitate și le-am zis cum o cheamă pe fetița mea. După un timp au zis că datele sunt greșite, dar au notat greșit (ca de obicei) și numele meu, și al fetei. Mi-au cerut numărul de telefon și au zis că ei sunt siguri că nu plec și că răspund la telefon (noroc că mi-am luat la prânz de acasă un jaf de baterie externă, altfel nu aveam cum să le răspund la telefon). M-au sunat de fix 7 ori, de pe trei numere diferite… Când s-a stabilit ora la care trebuia să mă duc la secție, am reușit să sosesc cu tramvaiul, pe la ora 12+-, dar înapoi nu mai aveam tramvai. Când am ajuns, au zis că am greșit secția, și a venit un polițist îmbrăcat în civil iar eu am avut nedumeriri, neștiind dacă să mă urc în mașina lui, nefiind mașină de poliție. În fine, ajunsă la secție, mi-au luat iar fata, fiind necesar să caut prin telefon certificatul ei de naștere, l-am găsit până la urmă. Vă dați seama că nu l-am luat de acasă (dar știam că am o copie de undeva) neștiind că mi se va întâmpla tocmai mie…

La secția de poliție, am fost supusă unui proces de declarații minuțioase cu privire la eveniment și la detaliile care l-au înconjurat.Încă simt privirea acelui polițist care nu m-a privit ca pe o mamă disperată și speriată, ci ca pe un număr într-un dosar. Am simțit cum inima mea plângea în tăcere și cum lacrimile îmi curgeau necontrolat pe obraji.

În ciuda stării mele de anxietate și epuizare, am făcut tot posibilul să redau foarte clar ceea ce am trăit și ceea ce mi s-a relatat ulterior. Era și tipa care luase fata, am făcut după aceea legătura, din ce au zis polițiștii. Femeia nu avea copii, își dorea mult unul, a spus polițiștilor ca a terminat medicina și că lucrează ca voluntar în cadrul unui spitalul de psihiatrie. Jandarmul care a găsit-o pe fetiță a văzut cum femeia făcuse mai multe filmulețe, fără să aibă dreptul sau consimțământul meu, adresându-i copilei cuvinte sugestive și manipulatoare, spunând că ar trebui să fie sub tutela ei și că ar trebui să rămână în grija sa (îi spunea că de astăzi mama ei nu mai e mama ei, că de acum dânsa e „mama” copilei și o va duce la ea acasă…). Aceste detalii le-au aflat polițiștii din filmulețe și le-am aflat și eu ulterior, adăugând-se la suferința și neîncrederea mea.

Am constatat cu șoc și îngrijorare că această femeie, în loc să reacționeze cu compasiune și să ducă fata în fața scenei, ea interacționa într-un mod inadecvat cu fiica mea. Consider că acțiunile acestei femei au avut un impact negativ asupra copilului meu și au generat o stare de pericol și disconfort.

La poliÈ›ie, ea a arătat filmuleÈ›ele (probabil fiind È™i bolnavă), iar când politistul de la sectie a cerut să ii fie trimise si lui pe WhatsApp, ea È™i-a blocat telefonul È™i a zis că nu mai È™tie codul PIN. Cu toate acestea, i-au confiscat telefonul, iar dorinÈ›a ei de a fi „mamă” s-a sfârÈ™it într-un dosar penal, ea fiind acuzată de răpire, corupere de minori, privare de libertate È™i cine mai È™tie ce…

Tot necazul acesta a fost doar pentru că m-am dus, mai puțin de 30 de secunde într-o baie aproape insalubră, fără să-mi iau și fetița în acea mizerie, bazându-mă pe fiul mai mare care a promis că va avea grijă de ea. Da, știu, e vina mea, că nu trebuia să o las cu nimeni. Femeia a zis că ar fi adus fata, după ce termina de cântat Horia Brenciu. Cum să auzi de 3 ori în microfon că s-a pierdut un copil, tu să îl găsești și să mai stai jumătate de oră cu el?

Nu știu cum le atrag… Cât am stat la poliție, ea a intrat în vorbă cu mine și a zis că vrea de mult timp să lucreze ca bonă, să o sun să vină la mine mâine, îmi lăsase numărul de telefon, nu l-am notat, dar l-am învățat pe loc pe de rost. Polițistul care „ne păzea” tot o despărțea pe femeie de mine, că venea și mângâia fetița în mod insistent și grijuliu, de parcă era al ei, iar eu eram o străină, dar a reușit să o trezească de câteva ori…

Polițiștii mi-au zis că s-au uitat pe camerele de la festival, de azi, dar și de ieri (că m-au întrebat dacă am fost și ieri), vorbind cu mai multe persoane, au înțeles că, până la baie, nu am lăsat fata să plece de lângă mine, mergând doar de mână, în brate, pe gât sau singură, dar nu la mai mult de un metru distanță (băieții au mai plecat, dar am avut punct de întâlnire, dacă obosim, ne plictisim, vrem să ne căutăm sau alte motive, pe trepte, la întrare, imediat lângă baie). Au zis că eu reacționat corect la miscările ei și nu am de ce să primesc vreo amendă sau altceva. M-au felicitat că am stat cu ea în permanență. Mă rog, fără acele 30 de secunde…

Cât am stat să dau declaraÈ›ie, băieÈ›ii mei au rămas pe holul secÈ›iei È™i mi-au spus următoarele: PoliÈ›istul de pe hol îi spusese femeii să pună telefonul la încărcat È™i, după insistenÈ›ele lui, l-a pus. Stătea numai cu ochii pe telefon „de parcă avea ceva de ascuns” – zice băiatul cel mic.. Amândoi au zis că, în timpul cât am stat eu în birou să dau declaraÈ›ie, femeia l-a întrebat de vreo 20 de ori pe poliÈ›istul din hol care o păzea dacă poate să vina la noi unde dădeam declaraÈ›ie, să vadă fetiÈ›a, că îi este foarte dragă, apoi a spus că È™i eu ii sunt dragă… Ea a arătat filmările băieÈ›ilor, iar intr-unul din ele fetiÈ›a era pe gâtul ei, în altul era pe gâtul ei, dar cumva „călare” pe umărul stâng. FetiÈ›a ar fi fost tristă, iar femeia ii spunea: „dar de ce eÈ™ti tristă, nu mai fi tristă, vrei să mergi la mama?” FetiÈ›a a zis că da È™i femeia i-a răspuns „hai să ascultăm pe nenea cum cântă (Horia Brenciu), iar fetiÈ›a a dat din cap că nu, apoi a spus că vrea la mama, femeia răspunzând: „eeeei, hai că mergi la mine acasă”. La poliÈ›ie femeia i-a spus poliÈ›istului din hol: „fetiÈ›a sigur nu mai vrea la mamă-sa, de aia plânge la ea, vrea mai bine la mine”. Dar asta nu am cum să dovedesc eu din gură, doar dacă aÈ™ deschide un proces È™i aÈ™ cere avocatulului meu video-urile. Dar cum nu îmi permit, am preferat să scriu această întâmplare. Erau între 7 È™i 10 filmuleÈ›e. 7 erau sigur, că le-a numărat unul din băieÈ›i. Ziceau că s-au uitat împreună. PoliÈ›istul care stătea pe hol la biroul lui, pe instagram (copiii stăteau pe o canapea, iar femeia pe un fotoliu), din când în când ii mai zicea femeii să plece de pe canapea. Când tăcea din gură, când vorbea cu băieÈ›ii, când tăcea iar, când râdea în hohote, iar tăcea, iar râdea în hohote, iar vorbea…

Când am plecat de la secție, polițistul a zis că nu mai avem tramvai de aproape o oră, că ei nu au nici o mașină disponibilă și să venim pe jos acasă. Ieșisem și așteptasem afară să îmi vină o idee despre cum să ajungem acasă, noi stând prea departe, în celălalt capăt de oraș, apoi polițistul a venit și a zis că mă urcă el în taxi, a trebuit să trezesc lumea din somn și să împrumut bani la 1 noaptea ca să ajungem acasă…

Ajunși acasă, în sfârșit, am strâns fetița în brațe cu o fermitate pe care nici eu nu știam că o am, iar privirea mea s-a pierdut în ochii ei blânzi și călduroși, dar încă speriați. Îi simțeam respirația lină, inimoara cum bate puternic și mânuțele mici și moi care cuprindeau ușor gâtul meu. Am început să-i spun povești la fel cum o făceam aproape în fiecare seară când nu eram prea obosită, dar de data aceasta cu o intensitate mai profundă. Fiecare cuvânt era o promisiune de iubire și protecție, un legământ că voi face totul pentru a o proteja și a o îndruma în viață.

Lacrimile s-au revărsat din nou, dar de această dată erau lacrimi de recunoștință și bucurie. În timp ce mă gândeam la cele întâmplate, am simțit un amestec de emoții. Furia și frica au început să cedeze locul compasiunii și înțelegerii. M-am gândit la femeia aceea care a luat-o pe fetița mea și am realizat că, și ea, în felul ei, căuta poate ceva ce îi lipsea, pentru căm până la urmă, nici un suflet nu este alcătuit doar din întuneric sau lumină.

Pe data de 25 august 2023, am reluat legătura cu poliția pentru a obține informații despre stadiul dosarului, pentru că nu am liniște și nu mai pot dormi nopțile, și mi s-a spus să nu aștept prea multe detalii prin telefon. Cu toate acestea, am simțit că am datoria să urmăresc ceea ce se întâmplă și să aflu dacă s-a luat vreo măsură. Îngrijorarea și frica m-au împins să caut informații și răspunsuri, în ciuda obstacolelor care mi-au fost puse în cale. Am fost până la urmă la secția 1 unde am dat telefon și declarație cu câteva zile în urmă, iar o doamnă de acolo, care nu s-a prezentat, dar avea birou la acea secție mi-a spus: „Și ce dacă a luat copilul? Trebuie arestată preventiv sau dusă la psihiatrie pentru asta?”

Răspunsul È™i atitudinea omului din cadrul poliÈ›iei (care sunt plătiÈ›i din banii noÈ™tri) m-au lăsat dezamăgită È™i dezorientată. Auzind de la reprezentanÈ›ii instituÈ›iei că dosarul penal a fost întocmit, dar alte măsuri nu au fost luate, am fost cuprinsă de o senzaÈ›ie de neputință È™i de lipsă a justiÈ›iei. ÃŽn gândul meu am răspuns È™i eu doamnei respective: „Nu, trebuie lăsată în libertate! Mă duc È™i eu să fur copii, dacă nu mi se întâmplă nimic după.” Apoi doamna de la SecÈ›ia 1 a zis să mă duc la SecÈ›ia 2, dar luni dimineață, că acum nici la telefon nu răspunde nimeni. Nu s-a gândit nici o secundă la copiii ori nepoÈ›ii dânsei, dacă o fi având aÈ™a ceva… Dar mi-au lăsat totuÈ™i numărul de telefon, probabil să îl colecÈ›ionez, pentru că altceva nu aveam ce să fac cu el, oricum nu primeam informaÈ›iile pe care le cerusem.

Am rămas cu gustul amar al unui sistem care pare să prioritizeze formalitățile și să ignore adevăratele tragedii. Deja am pierdut foarte mult, mi-e frică să ies din casă, stau cu ochii pe cei mici ca pe butelie… vreau măcar să-mi recuperez timpul în care pierd și am pierdut bani, eu având un PFA și trebuie să ies zilnic la vândut, altfel chiria și întreținerea nu se plătesc singure, mâncarea copiilor și alte cheltuieli (nu am mai ieșit de pe data de 20 din casă decât singură și doar dacă am avut treabă urgent). Că începe școala nu mai zic. Și nu mai discut nici de daunele morale, stres, anxietate, frică, depresie și alte exemple, nu am putut să dorm deloc după ceea ce s-a întâmplat, dacă ațipesc, tresar, speriată că nu mai am fetița lângă mine. Fiecare noapte de la acel eveniment este un coșmar.

Și, cel mai important, vreau un ordin de restricție pentru că lumea e mică și ea locuiește tot în acest oraș, oricând poate da de mine, prin simplu fapt că, să presupunem, aș ieși la vândut. Îmi perturbă traiul de zi cu zi, lucru care îmi oferă un nivel de trai la limita subzistenței, că nu am să mai pot câștiga cum trebuie, va trebuie să mă înglodez în datorii până îmi trece teama, ca să ne putem întreține, eu crescând singură copiii. Nu vreau ca femeia să facă pușcărie, pentru că ea a luat fetița cel mai probabil din cauza unor traume de care suferă, iar închisoarea ar agrava în ultimul hal, însă aș subscrie pentru un tratament, observație pentru o bună perioadă de timp (pentru că nu e normal deloc să faci așa ceva) și un ordin de restricție să nu se mai apropie de noi.

ÃŽn data de 28.08.2023, am hotărât să mă prezint personal la SecÈ›ia 2 de poliÈ›ie pentru a obÈ›ine informaÈ›ii noi despre dosar, aÈ™a cum s-a stabilit zilele trecute la cealaltă secÈ›ie. Am căutat clarificări È™i răspunsuri, însă am fost primită cu o atitudine dezinteresată È™i cu lipsă de tact È™i comunicare, doamna respectivă È›ipând la mine de 2 ori pe holul instituÈ›iei, spunând că de ce am venit, mi-am dat declaraÈ›ia, să îmi fie de bine. Aceasta fiind o altă dezamăgire într-un È™ir lung de frustrări. Deci e a doua femeie din cadrul PoliÈ›iei IaÈ™i, care spune că nu are ce să îi facă femeii care a luat copilul, dar s-au luat măsuri fiind întocmit dosarul penal. Asta e singura măsură, fără arest preventiv, fără expertize psihiatrice, fără nimic. Și la întrebarea mea: „Deci pot È™i eu să iau copiii altora È™i să spun că sunt ai mei, că nu mi se va întâmpla nimic”, poliÈ›ista sau ce era ea (că cei de la poliÈ›ie nu se prezintă în 99.99% din cazuri) mi-a spus „doamnă, aÈ›i venit să vă certaÈ›i cu mine? Nu am ce să discut” È™i mi-a mai spus că nu vorbeÈ™te cu mine nici dacă aduc televiziunea, fiind suficient că am fost audiată, nu trebuie să È™tiu mai departe ce s-a întâmplat, o să mă cheme iar la audieri dacă e nevoie. După care a plecat È™i m-a lăsat cu ochii în soare. ÃŽn ciuda tuturor obstacolelor È™i neclarităților, voi continua să lupt pentru a asigura că această situaÈ›ie va avea È™i un final.

Răspunsurile primite de la poliție au fost insuficiente și adesea pline de indiferență. Nepăsarea, indiferența și inacțiunea celor din instituțiile noastre nu fac decât să adâncească suferința și dezamăgirea în rândul cetățenilor, deși au prea mulți dintre ei salarii de 5-6-7 mii de lei, pensii speciale la o vârstă destul de tânără, iar noi avem pensii mizerabile la bătrânețe, dacă am muncit ca sclavii o viață, să nu cumva să ne ajungă pensia pentru medicamente și să trăim mai mult. Mereu m-am confruntat cu nepăsarea și indiferența prea multor persoane din cadrul sistemului judiciar, medical sau de învățământ. Această experiență m-a condus la concluzia că în multe cazuri, oamenii sunt lăsați în neputință și nu primesc sprijinul și protecția cuvenită din partea instituțiilor care ar trebui să le ofere aceste instituții și sunt conștientă că doar dacă aș fi fost o personalitate publică sau o vedetă, probabil aș fi fost băgată în seamă mult mai repede, iar situația ar fi fost mediatizată intensiv. Dar poți conduce drogat și să sfâșii la propriu oamenii pe stradă, să îi rupi în două, dacă ai pile sau părinți cu prea mulți bani și poți să fii judecat în liberate. La fel, poți omorâ bebeluși în maternități, că profesezi în continuare dacă ești mare șmecher, sau poți să furi până într-o sută de mii de lei sau euro, că nu pățești nimic dacă faci parte din vreun partid. Iar noi suntem aruncați în fundul închisorii dacă furăm o pâine veche și un parizer expirat din magazine. Aceste legi (date numai pentru oamenii de rând) ridică întrebări cu privire la egalitatea și justiția în abordarea problemelor cetățenilor, indiferent de faima sau statutul lor social.

În zilele ce au urmat, mi-am simțit inima sfâșiată de durere și teamă. Cu fiecare apus de soare care se lasă peste oraș, coșmarul se reînnoiește în mintea mea. Noaptea, visele mele sunt pline de imagini neclare ale fetiței, ale evenimentului, iar somnul îmi e întrerupt de teroarea că îmi voi pierde din nou copilul. Fiecare sunet necunoscut îmi face inima să sară din piept, fiecare persoană străină pare să fie însoțită de o umbră de suspiciune.

Pe mine m-au internat cu forÈ›a la psihiatrie în 2011 pentru că m-am certat cu o asistentă medicală al unui centru unde stăteam, după ce asistenta respectivă mi-a scăpat din braÈ›e băiatul de sub 6 luni. Internarea forÈ›ată într-un spital psihiatric a fost răspunsul autorităților, fără a È›ine cont de contextul real al situaÈ›iei, pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic È™i nici nu m-au lăsat să vorbesc, poliÈ›iÈ™tii lovindu-mă cu urlam È™i vorbeam ”agresiv” după mintea lor. M-au luat pe sus brutali precum își iau prada animalele sălbatice… ÃŽn tot acest timp, persoanele responsabile de tragedie È™i-au continuat vieÈ›ile, fără să sufere consecinÈ›ele acÈ›iunilor lor.

Femeia care mi-a luat fetița a fost lăsată să umble nestingherită, în timp ce durerea mea și lupta pentru dreptate au fost trecute cu vederea. Sistemul legal a arătat o latură crudă și nedreaptă. Poziția socială sau resursele financiare ale acelei femei au dus la o nedreptate evidentă.

Mă întreb dacă mai merită să scriu È™i eu, nu È™tiu dacă ajută la ceva, poate doar să mă descarc eu. Pentru că ce se întâmlă în lume È›ine o lună, un an, apoi oamenii uită, sau se duce în trecut fiecare dramă, fiecare tragedie. Au rămas doar cazurile grave neuitate de prea puÈ›ini oameni, precum Colectiv, Larisa, Cazul din Caracal, Maternitatea GiuleÈ™ti, acum cel de la Crevedia, incendiile din cauza cărora au muri mai mulÈ›i oameni în mai multe spitale din È›ară,tragedia de la biserica din CosteÈ™ti unde au murit 116 copii, plus foarte mulÈ›i părinÈ›i care s-au sinucis de dorul copiilor lor, cutremurul din 77 unde au murit aproape 1600 de oameni, din cauza blocurilor neîmtreÈ›inute sau prost făcute. Dar È™i de cazurile astea am uitat mulÈ›i dintre noi. Or mai fi, dar nu mi le amintesc nici eu pe toate. Iar instituÈ›iile din România nu fac nimic fără plic, fără pile… Nici în È™coli, nici în spitale, nici în aziluri de bătrâni sau casele de copii, ciuciu medicamente, ciuciu educaÈ›ie, ciuciu locuri de muncă (nu te angajează aproape nimeni tânăr È™i fără experiență, sau bătrân. Iar când înaintezi în vârstă, tot nu ai experiență, că nu te-au angajat nici înainte), ciuciu dragoste È™i compasiune. Bine că statul a crescut preÈ›urile la absolut tot, TVA-ul, taxe peste taxe de nu mai rămâne nimic în buzunarele oamenilor de rând… È™i bine că a eliberat 70.000 de permise port-armă…

Îmi strâng în brațe copiii cu fiecare ocazie pe care o am, dar acum înțeleg că momentele de fericire nu pot fi luate de absolut nimeni. Am învățat că viața este o călătorie plină de provocări și lecții, iar această întâmplare a fost doar o pagină într-un capitol al vieții mele..

Fotografia îi aparține autoarei.

Irina M. P.