Bunica și pietrele ei

Amintirile cele mai frumoase cu tata le am din copilăria anilor în care mergeam cu el la țară, în vacanța de vară, într-un sat ascuns de lume din județul Sălaj. Locuiam în București, iar vacanța de vară era marea bucurie din an, atât a mea, cât și a părinților mei, ce aveau ocazia să-și revadă, într-un mic concediu, locurile în care s-au născut. Îmi aduc aminte cum stăteam pe prispă cu tata și bunicul și le ascultam poveștile.

Bunicul era miner, lucra într-o mină de aur. Bunica era și ea un fel de miner, în sensul că iubea pietrele. Umbla toată ziua pe vale și căuta pietre ,,cu formă’’, cărora apoi căuta să le dea viață, după care le expunea. Bineînțeles, pentru că se născuse cu arta asta în ea, toată lumea zicea că-i nebună, dar mica expoziție permanentă din curte nu ducea totuși lipsă de vizitatori. Mult am mai umblat și eu, prin pâraie, după pietre…

Dar să revenim la tata. Când mergea la țară se bărbierea cu briciul bunicului, așa se simțeau mai legați ei. Și vorbeau despre toate cele, inclusiv despre femei. Zicea bunicul către tata:

-Mă, Ioane, io am luat-o pe mă-ta nebună, că mi-o plăcut mie cum dă ea formă pietrelor. Dar amu’ tare mi’ ciudă pe ea, că uite, io m-am făcut miner. Sparg o piatră și scot aur, dar maică-ta sparge pietre și mi le pune-n ogradă, pe prispă și până și-n poiată, de nici bivolii, nici oile și găinile nu mai au loc la noi, de atâta artă. Vorbește tu cu ea, poate o duci acolo, la București, să se cultive, că tu ai făcut școală, dar ea săraca n-are și poate dacă vede și ea lumea, s-a lăsa de bolovani…

Tata a zâmbit și i-a spus bunicului așa:

-Măi, tată, mama îi un fel de Brâncuși, numai că n-are școală și lumea n-o-nțelege. Lasă tu pietrele ei și iubește-o așa cum e ea, că femeile iubite trebuiesc, nu musai înțelese…

Și-a aprins bunicul o Mărășești, s-a uitat la mine și mi-a zis:

– Auzit-ai nepoate? Iubește femei câte vrei, dar în viața ta să nu spargi, ca și noi, pietre! Acum du-te și te joacă și nu mai trage cu urechea la ce vorbim!

Peste ani, am încercat să mă feresc de pietre, dar întotdeauna forma lor m-a atras, iar sculptura mi-a plăcut în mod deosebit. Și briciul bunicului, cu care se rădea și tata, tot de o piatră era ascuțit, deasemenea, cu mare artă.

Autor Vasile Benche