Inima vechiului Pod Grant

ÃŽn mine trăieÈ™te un pod din piatră È™i oÈ›el, un pod viu, cu poveÈ™ti, un pod care vorbeÈ™te, È™i plânge, È™i râde, È™i se leagănă, un pod cu miresme de zgură, de ulei È™i vaselină. Podul Grant, cel vechi, încă se plimbă prin sângele meu ca o meduză aurie, ca o pastilă de bucurie care nu se va topi decât atunci când voi fi È™i eu topită….

ÃŽnchid ochii È™i mă văd cu tata, mică, nu ajungeam cu fruntea la marginea de fier a podului. Mergeam spre casă, de undeva, nu È™tiu de unde. Nu mai puteam de fericire! SăndăluÈ›ele mele erau, È™i ele, vesele. Mă plimbau pe pod, ca niÈ™te prietene de nădejde, pe care mă puteam baza.

Eram pe pod. Sub noi, locomotivele se chemau una pe cealaltă: Huuuuuuuuuuuuuuu!, Huuuuuuu! Tata, în stânga mea, ca să mă apere, era înalt și tânăr, purta soarele pe cap și trebuia să strâng din pleoape ca să-l pot privi.

”Dani, uite o locomotivă veche!”. Ne opream È™i mă ridica de subsuori s-o văd mai bine. O măgăoaie neagră, unsuroasă, cu roÈ›i ca de căruță, cu un coÈ™ care tuÈ™ea un fum gri, pufăia în față, apoi, trecea pe sub trupurile noastre. Ciu-ciu-ciu-ciu… ! Fumul mă îneca, („Dani, să nu respiri acum, da?”- zicea tata.) È™i mă pudra cu funingine pe obraji, pe mânuÈ›e, pe rochiÈ›a albă cu piersici . Dar cui îi mai păsa? SimÈ›eam că înfrunt maÈ™inăria aia imensă È™i mă simÈ›eam atât de curajoasă.

Țipam și eu, odată cu locomotiva: Eeeeeeeeee! Aaaaaaaaaa! Uuuuuu! Și bucuria din ochii mei castanii, inundați de lacrimi, îl făcea pe tata și mai frumos.

Pe la mijlocul podului ne opream din nou. Știa tata unde! Când treceau camioane, podul dansa cu noi, vibra È™i huruia din toate oasele È™i venele lui. ÃŽmi plăcea să sar pe el, în clipele alea, È™i să urlu ca o nebună: „se miÈ™că, se miÈ™căăă!”  Tata râdea.

De sus, cartierul meu arăta ca un tort imens. Copacii erau lumânările verzi, È™inele de calea ferată, care străluceau ca diamantul, erau din friÈ™că, iar casele È™i vilele de un etaj, din caramel, stafide È™i ciocolată.

După ce coboram pe niște trepte din fier, pe care săream cu toată greutatea mea de fetiță, tata se oprea la o crâșmă cu multe mese și scaune din tablă albă. Comanda mititei, bere și Cico. Toate ospătărițele îl cunoșteau, și eram atât de mândră. Pfff! Cine mai era ca noi?!

În zare, podul meu îmi făcea cu ochiul, ca un om bun, și parcă ridica-n sus, de spinare, ca să mă facă să râd.

Nu am văzut uciderea lui, cu toate că mi-am dorit să fiu ATUNCI, cu el. Nu m-a lăsat mama. „Nu ai ce căuta acolo, că ne supărăm, mănânci bătaie!”

Mi-a povestit, însă, tataia cum a fost: „L-au măcinat ca pe-un castel de nisip, Dănuță! AÈ™a i-au făcut. Cu buldozere, cu camioane, cu pikamere, cu…” Și se oprea gâtuit. ÃŽÈ™i mai aprindea o mărășească puturoasă, ca să-È™i alunge lacrimile. „Mă, Dănuță, asta discutam È™i cu cizmaru`​ aseară, ce-au avut cu el, mă? Cu ce-i deranja PE EI? (când zicea „pe ei”, parcă lovea cu pumnii în călăii care au dărâmat frumuseÈ›e de pod) Eu am crescut pe podu`ăsta! Nu l-au fărâmat americanii-n `44, nu l-au dărâmat ruÈ™ii, dar l-au distrus ăstia.” 

Cu plânsul bine ascuns în gât, mi-am pus rotilele-n picioare, și direct la pod m-am dus. Am ignorat toate avertizările și amenințările mamei. Îmi bătea inima: trrrr, trrrr, trrr, de nervi, de ciudă, (pe ce pod mă mai legăn eu acum?) și, când am ajuns acolo, m-am oprit ca să văd.

Nu mai era nimic. Doar cerul gol pușcă, excavatoare, sute de muncitori murdari, praf și soare. Un uriaș infam s-a jucat și, cu un bobârnac, a dărâmat Podul Grant și casele din jur. Totul era o rană imensă. Dar lângă buba aia sângerândă, se ridica alt pod, nou, alb, mai mare, mai modern, mai…nu știu cum. „Lasă, c-o să mă dau eu și pe ăsta!”, mi-am zis în gând și m-am întors acasă cântând mârâit:

„Podul de piatră s-a dărâmat/A venit apa și l-a luat… Vom face altul pe mal în jos, altul mai trainic și mai frumos…”

Dana Fodor Mateescu, 1 martie 2020

Foto picior Podul Grant. DFM

„Podul Grant a fost un pod pentru șosea și tramvai, inaugurat în 1910, care traversa liniile de cale ferată ce intrau în Gara Basarab și Gara București Nord. La sfârșitul anilor `70 și începutul anilor `80, în paralel cu acesta a fost ridicat un nou pod care trece peste un grup de căi ferate de 136 de metri lățime, construit conform noilor standarde antiseismice stabilite după cutremurul din 1977.

Numele podului vine de la Effingham Grant (1820-1892), secretar al consulatului Regatului Unit la BucureÈ™ti în prima jumătate a secolului al XIX-lea. După falimentul fabricii sale „Fonderia de la Belvedere”, Grant este nevoit să vândă statului român o parte din terenurile moÈ™tenite de la boierii GoleÈ™ti (Grant a fost căsătorit cu nepoata marelui logofăt Dinicu Golescu). Restul proprietății a fost parcelat de Grant, terenurile fiind vândute lucrătorilor de la CFR.” (Sursa Wikipedia)

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit pe blog, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!