Autor Lumi MareÈ™
ÃŽmi apar în news-feed tot felul de chestii legate de halloween/helăuin/hell win win, È™i tot aÈ™a… Nu contest latura comercială, în sine, È™i nici nu-i compătimesc pe cei care au copii È™i cheltuie pentru un moft aflat în trend, nu e treaba mea (liber la hate, je m’en fou). Știu, fiecare vrea să fie „mai cu moÈ›”, È™i nu dezvolt. Și totuÈ™i, am o poveste de înÈ™irat. Nu È™tiu cum să fentez sintagma „pe vremea mea”, că ar suna de kkt, aÈ™a că scriu fix ce gândesc. Nu mai dezvolt ce însemna, pentru fiecare, încununarea toamnei supreme, adică adunarea tuturor roadelor de pe câmp, dar dovlecii – chiar de erau printre ultimii – aveau locul lor, de cinste.
ÃŽngerii mei au lucrat toată viaÈ›a în trei schimburi, la ColibaÈ™i. Iar atunci când ei intrau schimbul 3 (de la 21.45 până la 8.00 a doua zi), era haloimăs È™i circotecă în juma’de sat (nu din vina meaaaa! 
). Pentru că – într-o astfel de perioadă – se găseau Dan al Milicichii (Dumnezeu să-l odihnească!) – fostul meu coleg cu care mâncam din acelaÈ™i cenac (castron) È™i vecinul din spatele casei, ori Marius Marinescu (mai puÈ›in, că avea părinÈ›i stricÈ›i), Doru’al TuÈ›ii, Aurel a’ lu’ FleaÈ™că ori Neluță Fieraru’ (toÈ›i ăștia fiind leatul meu, că eram singura fată „pe zonă”) să scobească un dovleac, să-i înfigă o lumânare-n crăpătură (ce găseau prin casă, mda, că nu existau pastiluÈ›e È™i candeluÈ›e ca acuma), apoi să se È›ină „de È™ase†unul pe altul, până săreau gardul È™i-mi plasau „monstruozitatea” pe pervazul camerei unde dormeam. Aveam un somn greu, mda, puteai trece tancul, mig-ul peste mine, È™i toÈ›i È™tiau.
Uneori mă speriam È™i plângeam, alteori le făceam jocul, È™i nu vă imaginaÈ›i ce fericiÈ›i erau È™i cum continuam: ieÈ™eam la poartă cu ce-mi lăsau ai mei de mâncare sau ce găseam prin cratiÈ›e ori prin beci, mai venea unul, altul, cu o poală de nuci, cu o traistă de mere, cu ceva covrigi sau turtă dulce, È™i tot aÈ™a… Și ce minunat era! Uitam de oră de culcare, de dus acasă, când răcneau mămicile după ei, că lipseau la „inventar”. Cu toÈ›ii, aÈ™teptau, cu înfrigurare, gestul meu: după ce băgam în noi „grămezi”, ce aveam È™i cum ne pricepeam, stingeam lumânarea È™i dădeam dovleacul acasă unuia dintre ei, ca să nu zică mămica mea a doua zi:
– Făi, Lumină, iară n-ai dormit azi noapte? Ce-ai făcut?
Și să nu-i răspundă tăticu’, gen:
-Las-o, făi, că e cuminte! Altfel găseai altceva acilea.
Fereastra aia dreptunghiulară da, aia era camera mea, È™i numai ea È™tie câți tofleci cu lumânări a „găzduit”.
Autor Lumi MareÈ™
Foto dovleac, DFM. Foto casă, L.M.
Leave a Reply