Icoane și inimi

Într-o zi, n-a mai putut respira. El trăgea aer în piept, dar plămânii parcă erau niște site, iar inima nu i se mai auzea aproape deloc.
„Mi-e rău!”, îmi zicea. „O să mor! Să nu mă îngropi peste tac-tu, că mă ia la mișto și mă curentează! Du-mă la ai mei, la Sfânta Vineri!”
„N-ai să mori!”, îi ziceam, dar o cam băgasem pe mânecă.
Totul a început în clipa în care am găsit-o moartă pe cățeaua noastră, Silvia, și când Andrei a picat examenul de vioară, la finalul clasei a opta. Era perioada din pandemie, când până și lecțiile de instrument se făceau online, cu un net infect, care se întrerupea adesea. Sunetele ajungeau defazat la urechea profesorului. Copilul nu înțelegea ce zice omul, pentru că vorbele erau rupte din cauza internetului defectuos. A fost un chin.

În fine…
De atunci, Răzvan a început să acumuleze lichid în plămâni, să nu mai poată respira normal È™i să nu mai doarmă noaptea. Tensiunea arterială? 17 cu 9. Nu cobora niciodată. Picioarele erau ca niÈ™te pâini mari È™i umflate. Abia pășea, obosea imediat, iar inima? Ei, inima lui era ca o apă liniÈ™tită…
„Urgent, la medic!”, am zis.
Dăm o fugă la doctorul de familie, luăm trimiteri, că doar eram asigurați, nu? Plătim la Casa Națională de Asigurări de Sănătate de ani de zile, ca să putem face „gratuit” măcar un control la cardiolog. Hm! Credeți că am găsit vreun loc? Nici gând! Abia peste trei luni se ivea ceva, dar nu era sigur. „Mai sunați dvs înainte…” Însă trimiterea nu era valabilă atâta. Și iar trebuia să mergem la medicul de familie, să ne mai dea una!
Dar Răzvan nu mai rezista atât. Clar!
„Hai la particular!”
L-am programat la cardiologie, undeva pe la Tunari, în zona Spitalului de Urgență. Se simÈ›ea rău, rău, rău, curgeau apele pe el, abia respira È™i se târa ca un moÈ™. Afară caniculă, un soare cu mutră de ginecolog blazat, pârjolea tot ce întâlnea. Copaci, gânduri, păsări, obraji È™i fructe…
Am ajuns, am intrat, am povestit. Hopa-sus pe masă, control, EKG și ecografie cardiacă. Doctorița s-a îngrozit. Diagnosticul a venit peste noi ca o bâtă de baseball în moalele capului. La început nu simți nimic. Vezi doar negru și urechile îți țiuie. Apoi, vine durerea. Și înțelegi.
Inima lui Răzvan, mărită È™i ciudată, funcÈ›iona doar 14%! Deci, fracÈ›ia de ejecÈ›ie era 14%. Diagnostic? Insuficiență cardiacă. Și diabet. Și gută È™i… multe.
FracÈ›ia de ejecÈ›ie a ventriculului stâng (FEVS) reprezintă procentul de sânge pe care inima o pompează cu fiecare bătaie raportat la cantitatea totală de sânge care se află în ventriculul stâng. Măsurarea fracÈ›iei de ejecÈ›ie este utilizată pentru a evalua eficacitatea pompării inimii. La oamenii sănătoÈ™i, fracÈ›ia de ejecÈ›ie variază între 55-70%, Ori Răzvan mai avea puÈ›in È™i…
M-am apropiat de ecranul pe care inima lui fâlfâia ca un steag ferfeniță.
„Vedeți?”, îmi zice doctorița. Abia bate. „Trebuie internat de urgență!”
Răzvan s-a ridicat și a spus „NU!”
„Știți ce riscuri vă asumați? E foarte grav ce aveți! Ați venit în ultima clipă…”
„Dați-mi, vă rog, un tratament și îl fac acasă. Știu la ce riscuri mă expun, dacă nu merg la spital, dar, totodată, știu și la ce riscuri mă expun DACĂ MERG.”
Eu n-am spus nimic. Am încredere în tot ce hotărăște el, pentru că se cunoaște.

Doctorița a mai încercat de câteva ori să-l convingă, apoi a trecut la mine: „Să știți că poate muri oricând: în somn, la masă, pe stradă…”
„Cu forța nu-l pot duce la spital! Dacă el a spus așa, așa o să fie!”
„Dar nu aveți pe nimeni? Rude? Prieteni? Să vă ajute? Chiar dacă vă dau tratamentul acasă, el are nevoie de o coronografie și de o atentă îngrijire, nu are voie să fac efort…”
Am tăcut. Disperarea mi se localizase în gât (tu-i adineaura mă-sii, acolo mă doare din copilărie!) ca o șarjă nouă de oțel. Inima-mi bătea în cap, nu în piept.
„Totuși, puteți să-mi spuneți ce s-a petrecut cu el?”, am întrebat-o.
„Nu știu. Nu am văzut niciodată un pacient care să fie în situația domnului Mateescu și să vină pe picioare. Seamănă cu boala inimii frânte, a avut, probabil, un șoc, o suferință…”
Da. A cam avut. Silvia… Andrei…
Văzând că nu reușește să ne convingă, s-a apucat să scrie rețetele, evident toate necompensate, c-așa-i la noi.
Nu vă mai rețin atenția cu costurile și nici cu ce-am simțit față de STATUL ROMÂN la care am cotizat ani de zile pentru un dram de ajutor la greu, în caz de îmbolnăvire subită!
Răzvan a început tratamentul chiar în ziua aceea. Forxiga, Carvedilol, Atacand, Furosemid, Spironolactonă și multe, multe altele.
A fost greu. Cumplit de greu. E ca și cum ai urca desculț pe un deal plin cu noroi, pe ploaie și vânt.
Viața lui s-a schimbat total. În 30 de zile a slăbit 10 kg. Toate analizele pe care le-am făcut ulterior au fost plătite. Ne-am vândut mașina.

Și am mers înainte…
Cu o forță incredibilă, și inima moale ca o cârpă roșie în piept, Răzvan a pictat icoane și tablouri, a făcut triptice și blidare, a pictat mese și scaune, pe care tot el le confecționa. Așa se simțea el bine. Și l-am lăsat. celelalte treburi ale casei, au rămas pentru mine. Am făcut și eu ce-am putut. Și cum am putut.
Știu, e greu de crezut, dar e purul adevăr.
Când ne-am dus la control, după șase luni (tot cu plată, firește) doctorița s-a bucurat de parcă își revedea cel mai bun prieten. L-a consultat, i-a mai făcut o ecografie și… Doamne Dumnezeule! Fracția de ejecție era 46%. De la 14!
„Sunteți un om norocos, domnule Mateescu! Aveți un înger care vă iubește!”
I-am privit din nou, inima, pe ecranul monitorului. Bătea aproape normal și părea veselă.
Am răsuflat ușurată. Reușise.
Dar dacă așteptam după programarea gratuită?

DFM, 21 decembrie 2023