Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povestiri din Bucuresti

Cum l-am cunoscut pe Bobby Torok

„În memoria bunului meu prieten Bobby Torok.

La începutul verii anului 1976, tocmai sosisem în È›ară, în vacanță. De fapt, terminasem cu È™coala È™i urma ca în Septembrie să mă întorc ca să primesc repartiÈ›ia pentru primul meu „job”.

Aveam contract pentru următorii nouă ani, iar primul „job” aveam să-l am în Madagascar, dar până atunci mai erau trei luni È™i bani… ioc.

Tocmai coborâsem din avion la Otopeni È™i fiindcă aveam o grămadă de bagaje, era musai să iau un taxi, aÈ™a că „târâș-grăpiÈ™” mă bulucisem de-a dreptul asupra unuia dintre ele, începând să mă instalez bine mersi în el È™i când deja plecase restul taxiurilor, îl aud pe È™ofer că-mi spune:

– Auzi băiatu? ÃŽmi pare rău dar ai tras lozul necâștigător.

– Aoleuu! Păi… cum aÈ™a naÈ™ule?

– Păi, chiar aÈ™a cum È›i-am spus. Trebuie să mai tragi o dată.

– Stai niÈ›el că m-ai încuiat de tot. Vrei să zici că ai lozuri de vânzare? L-am întrebat eu complet nedumerit.

– Bă… dar chiar că eÈ™ti încuiat È™i totuÈ™i ai noroc că sunt eu prea flexibil, aÈ™a că îți voi explica ca unui analfabet ce eÈ™ti: ScoateÈ›i dracului catrafusele din maÈ™ina mea È™i aÈ™teaptă să apară vreun fraier care să te ia, fiindcă eu mai am treabă pe aici. CapiÈ™i? Sau trebuie să-È›i desenez ca să înÈ›elegi? Spuse namila din faÈ›a mea.

– Hai bree naÈ™ule nu mai râde de mine, că sunt băiat ca lumea.

– Mă vezi pe mine că râd? Și cine È›i-a zis că ai fi ca nelumea, că doar lumea e plină de proÈ™ti.

– Te rog unchiule, nu mă lăsa baltă. Cine È™tie când o să mai apară alt taxi.

– Aici nu pot să nu-È›i dau dreptate È™i uite că parcă mi-ai cam înmuiat puÈ›in È™i inima.

– Păi… atunci haide să batem palma. Zic eu, prinzând mai mult curaj.

– OK! Dar începând din clipa asta, aparatul trebuie să taxeze È™i eu trebuie să mă duc să „bag ceva la ghiozdan” că sunt lihnit de foame, iar tu poÈ›i să vii cu mine dacă vrei.

– AÈ™ prefera să stau aici lângă bagaje, dacă nu e cu supărare.

– Buuun! Atunci „marinarii pe covertă”. „IeÈ™i la zar” cu 100 de lei È™i poÈ›i să stai aici cât ai chef.

– De acord, doar că È™tii… ar fi o mică problemă.

– Dumnezeule! Deja îmi vii cu probleme? I-a mai dute băi de aici învârtindu-te, că deja m-ai căpiat nu alta. Să nu te mai găsesc aici când mă întorc, că te desfiinÈ›ez. Ai înÈ›eles? Gata! Hai dispari!

– Stai bree unchiule, nu mă lua aÈ™a că pot să-È›i explic.

– Bineee! Hai explică-te. ÃŽÈ›i dau zece secunde din timpul meu preÈ›ios, după care nu-È›i mai rămâne decât să te teleportezi.

– Nu am nici un leu la mine, dar…

– Cuuum? ÃŽncă mai îndrăzneÈ™ti să stai în faÈ›a mea? Vezi că-mi iei aerul È™i fac urât.

– … dar am dolari.

– Poftim? Băi tu vorbeÈ™ti serios? Să-i văd, mai întâi. AÈ™a că am scos È™i i-am arătat cei 100 de dolari în bancnote de câte cinci, ce-mi mai rămăsese pe toată viaÈ›a mea.

– Ohooo! Să trăieÈ™ti boierule. S-a schimbat „calimera”. Haide că mi-a trecut foamea È™i hai s-o tundem de aici, că suntem urmăriÈ›i. După care, porni motorul È™i demararăm spre BucureÈ™ti. ÃŽn sfârÈ™it, se părea că ursitoarele È™i-au amintit È™i de mine.

Pe drum a încercat să mă tot descoasă în fel È™i chip, comportându-se ca unul ce era uns cu toate alifiile, dar nici eu nu ieÈ™isem chiar atunci de la grădiniță, că doar ce absolvisem o È™coală superioară cu profil militar È™i cu note maxime, aÈ™a că a aflat exact ceea ce am avut eu nevoie să afle, printre altele È™i cel mai important lucru, faptul că aveam mare nevoie de un „job”, pentru următoarele trei luni, la care el mă întrebă:

– Ai permis de conducere de cel puÈ›in doi ani, diplomă de bacalaureat È™i două limbi străine la purtător?

– Da, până aici suntem în regulă.

– ÃŽÈ›i place să È™ofezi?

– Mai întrebi? Dacă e nevoie, merg chiar È™i „pe două roÈ›i”, cu maÈ™ina. M-am antrenat aproape un an pentru „viteză în coastă”, dar s-au terminat banii, aÈ™a că…

– Ei bine, ce zici dacă am deveni colegi?

– Păi… ce aÈ™ putea să mai zic? Doar că sunt aproape lefter, iar pentru un asemenea „job” în România, È™tiu că trebuie să „miÈ™ti din urechi” cu talent, nu glumă.

– Èši-am vorbit eu despre bani?

– Nu! Dar…

– Niciun dar. Ne întâlnim mâne dimineață în strada GalaÈ›i, la sediu È™i problema este ca È™i rezolvată. Deci: permis de conducere, buletin sau paÈ™aport È™i diploma de studii.

Și uite aÈ™a l-am cunoscut eu pe viitorul meu coleg de serviciu È™i prieten Bobby Torok, pe atunci È™ofer de taxi la Autobaza Glucoza, ajuns celebru peste vreo 15-16 ani (datorită emisiunii „Azilul de noapte” de la Uniplus Radio), după ce „bântuise” vreo 14 ani, prin New York.

Dar cam cine credeÈ›i că a fost cu ideea asta? Păi… cine ar fi putut să fie?

Adevărul este că în ultimii 36 de ani, am trăit efectiv „cu capul în sac”, fiind fericit că am supravieÈ›uit unor experienÈ›e de neimaginat pentru mine cândva, dar, care m-au marcat pentru tot restul vieÈ›ii.

Cu Bobby Torok am legat o prietenie de scurtă durată, dar foarte puternică, cum nu aveam să mai întâlnesc vreodată. Dacă ar fi să-l caracterizez în câteva cuvinte, aș zice că era un „bivol cu chip omenesc“, dar cu suflet de copil și care atunci în 1976, citea (ca și mine dealtfel) câte o carte pe zi.

Eu sunt cel care, aflând întâmplător (în primăvara lui ’90) de iminenta apariÈ›ie a unui prim post de radio particular, i-am sugerat lui Bobby „să ia taurul de coarne” È™i să se apuce de radio în România.

Tot eu sunt totuÈ™i È™i cel care, după câteva emisiuni ale „Azilului de noapte” (în timp ce începuse să primească elogii din toate părÈ›ile), am început să-i „frec ridichea” până „i-au luat foc neuronii”, fiindcă sincer să fiu, mie prestaÈ›ia lui mi s-a părut destul de puerilă.

Sperasem la mai mult de la el și mă dezamăgise.

Acuma, poate din cauza emoÈ›iilor, poate din cauza oboselii, sau poate din ambele cauze, la un moment dat începea să se „ambaleze” È™i să „vorbească gura fără el”, lucru ce anula practic (în opinia mea), tot restul prestaÈ›iei anterioare, ce era totuÈ™i de calitate.

Deci, una peste alta, din toată povestea asta, pentru mine nu ieÈ™ise decât un „fâs”.

I-am propus să reducă emisiunea la jumătate, în ideea că mai bine puÈ›in È™i bun, decât mult È™i prost, dar nici n-a vrut să audă, rămânând impenetrabil la criticile mele, ba mai mult, începând să mă evite pur È™i simplu. Adică cum? Toată lumea îl lăuda È™i eu îl criticam. Păi… ce fel de prieten îi eram eu?

Și de aici fisura, ce foarte curând s-a transformat în ruptură. Eu mă „dusesem la vale“, în timp ce el ajunsese celebru, așa că l-am lăsat în boii lui, ca să aflu acum că peste numai câțiva ani, avea să moară.

Dacă aș fi știut ce îl așteaptă, nu l-aș mai fi necăjit. N-a apucat nici 50 de ani.

Ce aș putea să mai zic acum? În momentul ăsta sunt prea deprimat.

Povestea lui Bobby Torok (zis și Bobby Elefantul), este însă mult mai lungă, dar toate la timpul lor.”

Autor George Sima

Foto Diana Singer

Leave a Reply