Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

poezii

(Ne)întâmplare

s-a întâmplat pe strada mea,

ploua, trecut puÈ›in de două…

n-ai mai venit şi-o doamnă rea

mi-a zis că e aproape nouă…

eu, bun, am invitat-o la cafea,

dar am băut, probabil, zece;

mă ameţea când mă privea

cu-n ochi căprui şi unul rece.

ne-am îmbătat, tic-tac, cu amintiri,

da, recunosc, și cu nițică bere,

ceacâra-mi arunca fierbinţi priviri,

traducerea: „dă-i inimii ce-Å£i cere”…

la braţ, ne-am luat pe bulevard,

în noapte, către-o oarecare casă,

mă urmăreai deja şi-un mic infarct

mi-ai înscenat pe trotuar, geloasă

eu, cu sirene, foarte disperat,

te-am dus degrabă la urgenţe,

târziu mi-a spus, senil, c-ai sucombat

un doctor plin de flatulenÅ£e…

s-a întâmplat…ÅŸi-acuma ce să fac

iubirea nu È›i-a fost resuscitată…

ceacâra încă mă şteaptă-n parc,

s-o mai cinstesc măcar o dată…

Adrian Păpăruz

Leave a Reply