Experiențe dureroase la Spitalul Sfântul Pantelimon

Experiente. Sau… cum m-am simÈ›it eu ca în filmul lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu”.

În iarna lui 2019 (februarie) m-au lovit, în același timp, două colici: renală și biliară. Cine a trecut prin așa ceva, știe cum e.

Mă zvârcoleam în pat, gemeam și vomam. O zi întreagă am sperat că or să-mi treacă suferințele, dar nu. Am vomat tot ce se putea voma, inclusiv ceva gălbui (de la bilă), apoi am început să icnesc din cinci în cinci minute, să sughit, și iar să icnesc, până nu mai aveam aer.
Speriat, soțul meu a chemat salvarea. Când a venit echipajul, abia mai puteam vorbi de atâta vomitat și de la efort. Asistenta mi-a pus o branulă și mi-a injectat algocalmin în venă. Mai rău mi-a venit să vomit! Mă ardeau rinichii, zona pelviană, vezica biliară. M-au urcat în ambulanță și m-au dus la Spitalul Pantelimon. Era cinci dimineața.
Icneam È™i icneam. De fiecare dată când îmi venea să vomit, simÈ›eam că un cioc de fier îmi rupe din ficat, È™i mă gândeam la bietul Prometeu…
Medicii de la UPU (Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon din Capitală) n-au considerat că sunt o urgență, așa că m-au pus „la așteptat”.

A trecut o oră. Timp în care am urlat de durere, mi-am vomitat și zeama din ochi, culoarea din păr și toate gândurile.
Ca să înțelegeți, nu mai aveam ce, ieșea doar secreție biliară, stăteam pe o targă, cu o tăviță din carton în mână, să nu fac mizerie. Îi rugam pe medici (erau și rezidenți tineri și asistente) să-mi dea ceva de durere, că nu mai pot.
Efectiv priveau prin mine! Nu mă vedeau! Nu mă auzeau. Adevărul e că nici nu mai aveam voce și nici salivă (cine a avut colică biliară știe ce zic!).
Între timp, tura doctoriței care m-a preluat, se terminase, așa că a venit altcineva, care nu se știe pe unde era. Toți așteptau. O asistență mi-a spus că or să mă interneze.
Au mai trecut două ore de chin.
M-au trimis să fac analize de sânge, sumar de urină, apoi la ecografie. Rapid. Și la rinichi și la ficat. „Cred că ați eliminat o piatră de la rinichiul drept”, mi-a explicat o doctoriță, „Aveți o colică renală și biliară, dar să așteptăm medicul de gardă, să vedem ce investigații mai trebuie să faceți.”
Amețeam, tremuram, mi se astupau urechile, abia vorbeam.
Și a mai trecut încă o oră!
Vine, în sfârșit un alt medic. Mă privește cum mă zvârcolesc, cum îmi vomit sufletul, citește hârtiile cu rezultatele analizelor de sânge, se uită la ecografie. Apoi, extrem de senin:

„Ce vă doare, doamnă? Ce-ați pățit?”
Când am încercat să vorbesc, abia de-am reușit, cu greu, să scot trei cuvinte stâlcite de lipsa totală a salivei. M-a mai pipăit de vreo trei ori pe la tâmple, la ganglionii de la gât (asta în vreme ce icneam, da?) și zice către rezidenți: „Doamna e suspectă de AVC, are dificultăți în vorbire și…”
„Nuuu! Nu am AVC!”, l-am contrazis. „Nu mai am salivă. Fără salivă nu pot comunica normal.”

Așa am gândit să zic, dar cuvintele au ieșit altfel, chinuite, rupte, lucru care l-a îndreptățit pe medic să creadă, din nou, că am probleme la cerebel.
Apoi, mi-a întors spatele alb și mare. A plecat din nou.

(Dar dacă era AVC?! Cum să stau patru ore ca o idioată și să vomit într-o tăviță?)

În clipa aia, m-am înfuriat așa de tare, că pentru zece secunde n-am mai simțit nicio durere. Nimic!
L-am sunat pe Răzvan, care mă aștepta disperat pe holuri. Nu știa nimic de mine, mă internează, mă operează, mă cunună cu Sfântul tămăduitor Pantelimon sau mă trimit direct la IML?
„Eu nu mai stau o secundă la spitatul ăsta! Te duci tu la farmacie și îmi iei Piafen sau ceva pentru colici renale… și biliare.”
M-am ridicat cu greu de pe targă, m-am târât până la biroul medicilor și le-am zis că eu nu mai stau. Nu m-au oprit, dar m-au pus să semnez că plec pe propria răspundere. Am semnat!
Mi-am luat actele (și un răhățel de rețetă cu antivomitive, pe care mi le puteam procura și singură de la farmacie) și, ținându-mă de pereți, m-am îndepărtat.
Am stat în acest spital patru ore, în care am suferit cumplit, fără să mi se administreze altceva decât algocalmin intravenos, care, fie vorba între noi, mai tare mi-a provocat voma!
Am plecat acasă (încă icneam!), apoi Răzvan s-a dus la farmacie. Mi-a cumpărat Piafen, și după încă o zi de calvar și vomă, m-am liniștit.
Cam asta a fost experiența mea cu Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Pantelimon.
Și sper să fie ultima!

DFM 12 aprilie 2019

Foto Libertatea (Mulțumesc!)