Prima dată la Paris

23 iunie 2015. Călătoresc prima dată la Paris, yay, quel bonheur!

Zborul, evident, cu niscaiva probleme, întârzieri… aÈ™a se întâmplă când eÈ™ti sărăkie È™i pleci cu low cost-ul. Blue Air, adicătelea.

Un nene la vreo 55 – 60 de ani, roÈ™u, gras ca un ardei È™i vag iritat, se opinteÈ™te fără prea mare succes să-È™i pună centura de siguranță. Eu mă chicotesc în sinea mea ca țâncul ăla prost cu bale la gură È™i muci la nas. Iete-l È™i pe tataie ăsta, nu-l mai încape centura. Oare o fi plătit 2 bilete să se lăfăie pe ambele scaune, că doar pe al lui sigur nu are loc. Hă hă.

Apare un tip, steward (stewardes? există așa ceva? mă rog, peu importe), iar rotofeiul îi explică bilingv, calm și politicos ce problemă întâmpină. Stewardesul se consultă cu o fată, apoi revine și-i spune că s-a rezolvat, nu se poate. Așa-s din fabricație scaunele și centurile. Ghinion. Eu încă mă hlizesc ca tuta, évidemment.

Am o carte la mine, „Portretul lui Dorian Gray” în franceză. Citesc o pagină de câte 5 x degeaba. Nu că nu È™tiu limba sau nu pricep cuvintele, dar nu mă pot concentra de groază că se va prăbuÈ™i avionul, quelle horreur! Alarmă falsă, nu s-a prăbuÈ™it, în ciuda unor mici turbulenÈ›e. Evident, la aterizare, toÈ›i dacii verzi încep să aplaude frenetic, de parcă eram pe stadion, nu la bordul unui avion. Mno. Câte bordee, atâtea obicee. Ia să mă dau eu franÈ›uzoaică, să nu mă fuck de râs cu tăntălăii ăștia. Bonjour! Excusez-moi! Merci, monsieur, zic, È›uguindu-mi anormal buzele.

Cobor, iau autobuzul din Beauvais care ajunge la Paris, dezactivez modul avion de pe telefon È™i dă-i È™i butonează. Trebuie s-o anunÈ› pe doamna Elena Dimcea* că m-am urcat È™i ajung într-o oră la Porte Maillot, unde vine ea să mă aÈ™tepte. Șoc È™i groază, nu pot efectua niciun apel. ÃŽn marea mea grabă, am plecat din .ro fără să-mi activez roamingul în prealabil. Bravos, fată, dăjteaptă eÈ™ti. Acu’ n-ai decât să stai pe un carton la metrou, donnez-moi, svp, până când te-o suna ea. O fi salvat numărul?

În imediata mea vecinătate stă tocmai nenea rotofei cu centura buclucașă, pe seama căruia mă amuzasem copios o bună parte din călătoria cu avionul.

– Peux-je vous aider?

– Uhm… Ça va, merci.

ÃŽmi intinde o hartă a oraÈ™ului, gândindu-se, probabil, că m-am rătăcit. Voilà la Tour Eiffel, ici c’est La Défense, là c’est L’ Arc de Triomphe. Am în continuare mutra aia îngrozită de om pierdut. ÃŽi explic nerozia cu roamingul, apoi omul se oferă s-o sune el pe doamna Dimcea când coborâm din autobuz. Cavalerismul francez, mno. ÃŽmi vine să intru-n pământ de ruÈ™ine pentru chicotelile alea stupide din avion, dar faptul e consumat.

Domnul (da, nu mai e „tataie”, kakaia problema?) începe să-mi povestească viaÈ›a lui. E cetățean francez, dar cu ani în urmă a venit în România la studii fiindcă în Cluj l-ar fi costat mai puÈ›in decât la Sorbona. După absolvire, a devenit inginer auto, a profesat o bucată de vreme la noi – aÈ™a se explică faptul că vorbeÈ™te o română aproape impecabilă, doar cu un uÈ™or accent, graseiat – apoi s-a reîntors în È›ara natală, unde îl aÈ™tepta logodnica lui. S-au căsătorit, au avut copii, iar acum e un tânăr pensionar, bunicul unui adolescent care termină ciclul gimnazial È™i intră la liceu. ÃŽi spun È™i eu că-s profesoară de franceză È™i-mi laudă pronunÈ›ia, deÈ™i mă încurc la genuri ca Veorica fără script sau prompter. Insist să-mi corecteze greÈ™elile, dar degeaba…

Coborâm la Paris, în Porte Maillot. Ne recuperăm bagajele, apoi îi dictez numărul doamnei Dimcea È™i vorbeÈ™te cu ea pe un ton jovial, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea si pământul (what the actual fuck?). ÃŽi mulÈ›umesc, îmi spune că e periculos pentru o femeie tânără să umble singură într-un oraÈ™ necunoscut, È™i că mai bine stă cu mine până soseÈ™te doamna D. Mă informează despre imigranÈ›i, cei care stau lângă Turnul Eiffel È™i fraieresc turiÈ™tii la alba – neagra (un joc prin care alde gură cască se uită concentraÈ›i la niÈ™te capace, iar cineva le distrage atenÈ›ia, de exemplu, călcându-i brusc pe picior, în timp ce altcineva le subtilizează portofelul). Ascult uluită, nevenindu-mi să cred că asemenea fapte se pot întâmpla în Vestul civilizat. Omul zâmbeÈ™te enigmatic…

Între timp ajunge doamna Elena Dimcea, purtând pe cap o pălărie cu boruri largi.

– va urma –

*Elena Dimcea – nume fictiv, comme d’habitude.

Autor Alexandra Amariei