Sunt zile de mai când e atât de cald, încât ți se lichefiază creierii-n cap. Ceea ce e de bine, că aparent măcar îi ai. Și staaai și aștepți ce pică: R 448, R 477, 448 sau 451.
Vine un autobuz după vreo 25′. Aaaleluia, își zise Coca Lara Croft, mai ales că e gol È™i poate să stea liniÈ™tită pe scaun, să deschidă toate geamurile, fără grija că apare vreo Babette pe care o trage curentul, maică, È™i îi solicită imperios să-l închidă.
Scoate degrabă telefonul, feisbuchește cu drag și spor, mai dă un like, mai o inimioară, hopaaa, mesaj de la V. Să-i răspundem, deci. Un cârnat de comentarii la poza cu Filofteea. Skip.
Văleu, dar unde ne aflăm? BaloteÈ™ti. Când am ajuns aÈ™a repede, frățioare? Lasă, că pân’ la PiaÈ›a Presei pot să trag È™i-un pui de somn, la o adică. Iar un ochi în telefon, altul pe geam. Hă, Săftica? Cum adică, bre, are traseul deviat? Nope. Corbeanca, Buftea… Hai, să-mi trag palme, se înfurie Coca Lara. Urmează Chitila. Merg de 1 h È™i asta e doar jumătatea traseului. Unde pana mea duce? Aha, Laromet, capătul e la StrăuleÈ™ti.
– Fata, fata, auzi?
O È›ig… femeie de etnie rromă cu un puradel blond È™i murdar pe față – zici că-i Muc cel mic – se apropie de Lara.
– Cum ajung la Obor?
– Coborâți la capăt, doamnă, È™i vă orientaÈ›i la faÈ›a locului.
– Unde la capăt?
– StrăuleÈ™ti.
– Dar la Obor cum ajung? Ce maÈ™ină iau?
– Nu È™tiu, îmi pare rău.
– Păi uite-te pe tilifon È™i zi È™i mie, mânca-È›i-aÈ™.
– Nu mai am baterie.
Plodul bagă mâna vârtos în ghiozdanul Coca Larei și înhață un pix cu mina aproape terminată. Vag dezamăgit, îl pune la loc. Pfui, bine că n-am niciun țânc, medită femeia. Dacă-l prindeam buzunărind oameni necunoscuți în autobuz, dădeam cu el de pământ.
– Domnu’, domnu’, eu cum ajung la Obor? îl interpelează de data aceasta pe È™ofer, văzând că nu scoate nimic de la Coca, È™i nu mai e niciun alt călător în tot autobuzul.
– Eu merg decât la StrăuleÈ™ti.
– Și la Obor? Ce oftobuz iau?
– Cobori la capăt È™i de acolo schimbi.
– Mai e mult?
– Mai e.
Ovo Design.
– Aicia e capătu’?
– Nu.
Utrec.
– Domnu’, domnu’, aicea?
– ÃŽncă nu, răspunde È™oferul, vag enervat.
Soldat Adrian 4.
– Acilea cobor?
– Te anunÈ› eu, bre, zbiară el, scos din pepeni.
O altă mamaie rătăcită se interesează unde merge acest autobuz misterios. Dacă ne duce să ne fure organili și să le vânză, maică? întreabă ea în șoaptă, ducând mâna la gură.
– Pun pariu că matale nici nu te-ai uitat în ce te-ai urcat, mamaie, spune È™oferul pe un ton condescendent. R 402! Are capătul la StrăuleÈ™ti.
– Auliu! Păi io nu merg acolea! OpriÈ›i, că sun la PoliÈ›ie!
– Io opresc dăcât în staÈ›ie, doamnă.
Băbuța dă să leșine. Căldură mare, monșer. Se deschide ușa la stația Laromet, unde coboară.
– Aici e capătul. Terminalul StrăuleÈ™ti, își informează conducătorul pasagera, ducând mâna la un chipiu imaginar.
În zare se vede stația de metrou cu același nume. Ura, sunt salvată, gândi Coca Lara, grăbind pasul.
Autor Alexandra Amariei
Dana Fodor Mateescu
🙂