Thi Pham Vi, vietnameza cu suflet de româncă

Autor Răzvan Gabriel Mateescu

Chipul ei de păpușă cu ochii oblici, tenul smead și părul negru ca abanosul, mi-a atras atenția imediat. S-a întâmplat în urmă cu mai mulți ani, chiar de 1 Decembrie. Printre miile de cetățeni veniți cu mic cu mare să cinstească Ziua României la Arcul de Triumf, era și ea. O micuță vietnameză rătăcită. O prezență pe cât de stranie, pe atât de încântătoare, la un eveniment românesc, finalizat apoi, ca de obicei, cu perdele de fum, mici și bere, dansuri, muzică populară și voie bună. Și totuși…

„Aici” nu e „acolo”

Muream de curiozitate să aflu. M-am apropiat de ea și am făcut cunoștință într-o clipită. Am vorbit la început în engleză, atât cât mă pricep, însă ea mi-a sărit repede în ajutor: „Eu sunt Vivi din Vietnam. Sărbătoresc cu voi ziua României.”, mi-a spus într-o română exactă. Și așa s-a născut prietenia noastră.

Am făcut împreună poze, care au circulat și pe Facebook, am vorbit ore în șir, apoi am schimbat adresele de e-mail. Atâta tot. Ne-am despărțit.

De fiecare data îmi răspundea cu promptitudine și amabilitate la e-mail-uri, așa că, am putut avea un dialog și am ajuns să ne cunoaștem. Și n-a trecut mult timp, au urmat sesiuni, pregătiri pentru Master, apoi ne-am reîntâlnit. Și am mai aflat câte ceva despre ea. Vivi, sau Pham Thi Hong Vi, a studiat la Facultatea de Limbi Straine din București. A ajuns aici cu o bursă de studii de la Universitatea din Hanoi și după vreo 13 ore de zbor cu avionul peste lumea colorată care-i promitea multe.

S-a născut în orașul Bac Ninh, aproape de Hanoi. Are trei frați mai mari, toți băieți.

Vivi (unii colegi o strigau Violeta) a învățat rapid câteva expresii în limba română, așa că a reușit să spună, când a răzbit-o foamea: „Vreau un pâine să mănânci” sau „Vreau un orez!” Cu fiecare clipă a devenit mai româncă. Până a învățat că „aici” nu e „acolo” și că „departe” înseamnă țara ei, Vietnam…

Ardealul din inima unei asiatice

Ce i-a dat România? În primul rând zăpadă. Zăpada aceea albă, dar caldă, încărcată de bucuria sărbătorilor, de veselia și frumusețea tradițiilor românești. Nu mai văzuse niciodată, așa că s-a jucat în ea ca un copil. „Ninsoarea este foarte frumoasă, e ca o poveste. Iar mie îmi place să citesc mult. Am văzut prima dată un Moș Crăciun aici, în realitate. La noi nu este așa ceva.”

Apoi Vivi s-a bucurat de șansa de a studia. În anul întâi i-a fost cel mai greu. Dar i-a plăcut. Cursurile pregătitoare de limba română au ajutat-o, a avut probleme cu vocalele „a” și „i”, uneori se încurcă și acum, dar ia să vorbim și noi, românii, vietnameza lor!

Ce mai râde,când își amintește acum de „Letopisețul” lui Grigore Ureche și de „Gâlceava înțeleptului cu lumea” scrisă de Dimitrie Cantemir! Le-a avut de citit pentru examene. Și s-a documentat, ca o studentă silitoare.

Când a ieșit prima dată la o plimbare, și a văzut că tinerii se sărută pe gură, s-a intimidat grozav, îi venea să se ascundă. La ei nu se întâmplă așa ceva! Nu se pupă în public, chiar dacă se iubesc. E o barieră culturală care îi oprește de la asemenea acte. „Noi ne spunem te iubesc!, și gata. Dragostea e în inimă. E ceva intim.”

Din țara noastră, Vivi nu are doar amintiri frumoase. Mi-a mărturisit că a trăit o experiență tristă într-un supermarket. Cineva i-a furat portofelul cu bani. A plâns, nu după ei, ci după buletin, pentru că n-a mai putut pleca, în vacanță, în Vietnam. „Oamenii la noi nu prea fură. Sunt cinstiți. Așa învățăm de mici, în familie. Dacă mințim, facem rău sau furăm se supără strămoșii. Vietnamezii budiști, așa cum sunt și eu, cred că morții îi ajută când au probleme, le dau sfaturi, îi protejează. Eu mereu mă rog la strămoșii mei înainte de examene, de călătorii, când sunt tristă și mi-e frică de ceva. Bunicii și străbunicii mei aud și mă protejează. Acasă avem un altar unde aprindem bețișoare parfumate și ne rugăm.”, mi-a mai povestit prietena mea cu ochii oblici.

Am mai aflat că românii și vietnamezii au și câteva lucruri comune. Spre exemplu, sarmale se fac și la ei, un fel de „plicuri de primavara” la care foaia e din orez, iar umplutura din carne și legume tocate. După atâția ani petrecuți aici, Vivi se simte aproape româncă, spune că o parte din viața ei înseamna România, oamenii pe care i-a cunoscut aici, că a învățat să gândeasca românește, a împrumutat din obiceiurile noastre, iar când va pleca la ea acasă, îi va fi foarte dor de țara mioriței. A deprins semnificația cuvântului DOR, poate cel mai minunat cuvânt românesc.

Cât timp a trăit în România, Vivi a străbătut țara în lung și-n lat alături de colegii și prietenii ei din facultate. A vizitat Delta Dunării, a navigat cu bacul, a admirat Brașovul, în toată splendoarea lui, a fost în munți, s-a bronzat la Vama Veche. Adoră Clujul, Timișoara, Predealul și Sinaia. Ardealul i-a rămas la suflet. „Ce frumos a fost! Am mâncat kurtos kalacs, mititei la grătar, pâine caldă pe vatră, gogoși, mi-au plăcut oamenii, erau buni cu mine. Mă simțeam un pic ca acasă. Îmi trecea dorul.”

Toate astea, Vivi mi le-a depănat într-o zi călduroasă de iulie, după ce am invitat-o la noi acasă. Pentru că admiră tradițiile populare românești și costumele noastre, am îmbrăcat-o într-unul, pe care îl avem de mai multă vreme. Ce s-a mai bucurat! „O să arăt și în Vietnam! Avem și noi costume, dar nu așa…”, a zis ea, veselă ca o vrăbiuță.

Am făcut zeci de poze. Amintiri pentru acasă. Alunecos cuvânt! Până să vină la noi în țară, Vi credea că acasă e doar în Vietnam. Acum acasă e și România… O să-i fie dor de locurile astea, de muzica de aici, de oamenii frumoși, zgomotoși și plini de viață din București. Ceva din Pham Thi Hong Vi va rămâne aici, pe străzile din jurul complexului Studențesc Grozăvești, în centrul vechi, la Universitate, în stațiile de metrou, la Ateneu, în Piața Romană. Nu știe dacă se va mai întoarce vreodată. Nu are cum. E prea lung drumul. Dar România îi va umezi ochii și-i va colora gândurile întotdeauna…

Răzvan Mateescu– 2012