Întâmplări cu urși

Tragedia din Bușteni, în urma căreia o tânără turistă de 19 ani a fost ucisă de un urs, în zona Cascadei Caraiman, a împărțit sociateatea românească în mai multe tabere. În timp ce oamenii de bună-credință deplâng sincer moartea fetei, alții se străduiesc să exploateze politic tristul eveniment, să dea vina pe autorități, dovedind o totală lipsă de empatie față de situația în sine. La o asemena dramă, comentariile în care li se dă dreptate fiarelor sălbatice, și sunt învinuiți oamenii că invadează teritoriul urșilor nu cred că-și au rostul.
Sunt născut și crescut în Bușteni. Urșii veneau în oraș și atunci, dar nu ca acum, când se plimbă nestingheriți pe străzi și ziua și noaptea. În copilărie, am auzit nenumărate povești legate de întâlnirea omului cu ursul. Pe vremuri, era celebră o întâmplare în care un bărbat a început să arunce cu pietre într-un urs. Animalul s-a enervat și s-a luat după individ, care, disperat, s-a urcat pe un stâlp. Ursul după el. Unul urca, altul cobora, și tot așa… După zeci de minute de urlete, spaimă și groază, a reușit să scape, pentru că au trecut câțiva oameni pe acolo și au alungat ursul.

Altădată, un muncitor de la Fabrica de Hârtie a fraților Schiel din Bușteni s-a întâlnit cu un urs pe potecă și, de spaimă, neștiind ce să facă, i-a spus simplu: „Bună ziua, domnule urs!”, iar fiara a trecut mai departe, neluându-l în seamă.
Altă poveste, pe care mi-o spunea bunica mea, este despre un membru al Casei Regale, ieșit la vânătoare în pădurile din Sinaia. Acesta a fost „îmbrățișat” de un urs, iar servitorul, care se afla în apropiere, a lovit cu o bardă brațele animalului și doar așa a reușit să-l scape pe nefericit.
Cei are au studiat comportamentul ursidelor au concluzionat, în tratate de specialitate, că aceste animale, în general, evită oamenii și preferă să se ascundă din calea lor, ca și alte sălbăticiuni. Ursul, dacă atacă, o face ca să te sperie mai mult, după care, se retrage brusc. Este vorba de așa-zisul „atac fals”. Există mai multe clipuri pe net în care se observă acest lucru. Omul este trântit de urs, după care animalul pleacă.
Conform statisticilor, în România trăiesc mai mult de jumătate din totalul urșilor din întreaga Europă. Chiar dacă vor fi împușcați, din cauza nefericitelor evenimente de la Bușteni, Harghita și Mureș, nimeni nu va putea să garanteze siguranța turiștilor aventurați pe traseele montane.
De această dată, însă, autoritățile ar trebui să dea un răspuns foarte clar cu ajutorul martorului, prietenul fetei ucise, care a asistat neputincios la tragedie. E bine de știut că orice gest brusc, este interpetat de urs ca o amenințare. Animalul poate devenit extrem de violent.
La începutul anilor 80, un urs a omorât o femeie care locuia pe strada Carierei din Brașov. Localnica, auzind lătratul câinilor, a ieșit cu o mătură, ca să alunge animalul, care a devenit deosebit de agresiv și a ucis-o.
În viața mea, m-am întâlnit de câteva ori cu ursul, dar niciodată în copilărie, când luam cărările montane la talpă.
Am avut, însă, o mare surpriză când eram la un grătar, cu soția mea, pe Valea Cerbului, în 2004. Era într-o joi seara, fugiserăm dintr-un București canicular, pentru câteva ore de aer proaspăt în natură. Tocmai puseserăm micii pe jar și am deschis berea rece ca gheața. Era așa de plăcut!
Când, dintr-o dată, am văzut că Dana se albește la față și zice pierită: „Urșii! Vin urșii!”

Am întors capul și, dinspre strada care duce spre Cabana Diham, veneau alergând o ursoaică și doi pui exact spre pârâul lângă care stăteam noi. Repede, am băgat grătarul cu micii încă sfârâind în mașină, bețele de susținere le-am aruncat în portbagaj și am tulit-o claxonând, ca să-i avertizăm și pe alții. Noroc că nu apucaserăm să așezăm și masa cu scaunele! Acolo le lăsam! Ursoaica și puii au băut apă, s-au bălăcit un pic, apoi au plecat. Noi nu ne-am mai întors, ne-am oprit tocmai în Poiana Brașov, dar, între timp, am aruncat jarul din grătar, că luam foc.
Altă dată, ne aflam la Bușteni, la o pensiune turistică de lângă cimitir. Ne întorceam de la o plimbare prin oraș, (de data asta și cu Andrei, care avea vreo 7 ani) când, pe la ora 19, chiar în fața casei, o ursoaică, mare cât un taur de prăsilă, scotocea printr-un tomberon, aruncând în sus toate gunoaiele necomestibile. Dinspre cimitir, de printre cruci, mai veneau trei pui mărișori. Mi-a înghețat sângele în vene, pentru că erau la câțiva metri de noi, iar Andrei chiar în fața noastră. Dacă ar fi vrut, l-ar fi înhățat în cinci secunde. Noroc că ursoaica era prea ocupată cu scormonitul în gunoaie, așa că am scăpat teferi.
De atunci, eu, om născut și crescut la munte, am renunțat să mai urc crestele și să intru adânc în pădurile din Bucegi. Și mărturisesc că regret enorm și mi-e dor de vremurile în care mergeam până în Poiana Coștilei fără nicio teamă…

Text Răzvan Mateescu.