Lacrimi ascunse?
Am pieptul plin de lacrimi. Dorm uneori înăuntru, acolo. Și-au făcut un culcuș, e bine, e cald, e Disneyland, e viu, e ca un cuptoraș când afară e ger și frică. Alteori stau în gât, se pitesc în spatele vocii mele, și așteaptă.
ÃŽn mine sunt glasuri care pleacă È™i vin. Lacrimile mele se înalță pe vârfuri, se întind, apoi mi se urcă în ochi, bat cu pumnii, È›opăie ca niÈ™te copii nenăscuÈ›i. Chiar È™i când râd. Se lipesc de mine È™i È›ipă. Mai È™i cântă. Dar numai lunea. 😉
Tâmpitele naibii, le cert, le gonesc (plecați de-aici, abia m-am fardat la ochi, am treabă!)
Nu mă ascultă! Nu sunt cuminți. Mă ustură, mă dor și mă curentează. Gâtul în care locuiește vocea, mă doare ca o rană deschisă. Mă taie suferința.
Când Luna îmi întoarce spatele, abia respir. Timid. Le opresc cât pot, le spun poveÈ™ti, de care mi-e ruÈ™ine, nici eu nu cred în ele, aÈ™a-s de puerile…
Dar lacrimile mele mă cunosc cel mai bine. Știu și ceea ce nu am eu habar, mă curentează și mă ustură. Ele mă spală, mă ceartă și mă ard.
Lacrimile mele-s decorații sărate care vorbesc atunci când eu nu mai vreau.
DFM, 11 octombrie 2024.
Dana Fodor Mateescu
🙂
danmatei1206
💓💓💓