Admir femeile care știu să poarte pantofi cu toc

Admir femeile care È™tiu să poarte pantofi cu toc…

De când mă știu am admirat femeile care știu să poarte pantofi cu toc și fustă, în orice anotimp. Am admirat eleganța lor și siguranța.

Vă imaginați puțin? Glezne fine, talpă mică, genunchi delicioși, cât să încapă în palma fierbinte a unui iubit („Genunchi lucioși ca o piatră de râu, nu pizdiți ca ai tăi, tăiați, rupți, cusuți!”- vorba cuiva, nu dau nume!). Pantofii nu sunt pantofi, sunt pantofiori! Supli, din piele NEAPĂRAT, (sau piele întoarsă), cu un toc de 8 cm. maximum. Nu contează culoarea, dar roșii ar fi ideali în viziunea mea.

Din păcate, eu n-am prea purtat È›inute de genul ăsta, chiar dacă mi-au plăcut teribil. N-am putut, nu era genul meu, eu alerg mereu, sar bordurile, sunt în întârzire tot timpul È™i chiar dacă nu aÈ™ fi, tot aÈ™ fugi. ÃŽmi amintesc că prin anii 87-90 am încălÈ›at È™i eu pantofiori cu toc, mai ales când mă duceam la cor, la Juventus Carmen. Acolo È›ineam să mă îmbrac frumos, cât de cât decent. ÃŽn Ateneul Român nu te duci cu bocancii! Dar nu înÈ›eleg cum Dumnezeu îmi tot ieÈ™eau ciubotele din picioare. Era un chin! Poate din cauză că alergam tot timpul? Odată mi-a zburat un pantof din picior, pe la coloane, în Romană. Efectiv mi-a ieÈ™it È™i, fiind în grabă, am tras un È™ut în el, fără să vreau. Pantoful s-a izbit de baÈ™chetul unuit tip care venea spre mine, din față, care, la rândul lui a dat un È™piÈ› pantofului buclucaÈ™. Pantof care a zburat pe È™osea, chiar la stop, lângă trecerea de pietoni. (Știu, aÈ™a ceva nu se întâmplă decât în filmele cu Mister Bean.) ÃŽmi venea să urlu de necaz È™i de jenă! (Aveam È™i POȘETÄ‚, dacă vreÈ›i să È™tiÈ›i, eu care nu port, de obicei!) 🙂 Ca să n-o mai lungesc: am fugit printre maÈ™ini È™i mi-a recuperat pantoful, dar după ce a trecut o Dacie bășinoasă peste el È™i mi l-a făcut extraplat. Am mers până la metrou È™ontâc-È™ontâc È™i, de atunci, doar la nunta mea am mai purtat tocuri. Am martori! 😉

Dar să revin la ce am vrut să vă povestesc de la început: Ieri am fost prin centru. Era dimineață, frig. Dârdâiam. Aveam tălpile sloi de gheață, chiar dacă îmi pusesem bocancii peste ștrampii groși. Doar fuga m-a mai încălzit. (Ce vă ziceam mai sus?)

ÃŽn fine. Oamenii care treceau pe lângă mine pe stradă erau îmbrăcaÈ›i ca de iarnă unii, cu geci, căciuli, pălării, È™aluri. Plus cizme, în picioare. Mirosea a iarnă aerul È™i a frunze arse. M-a pocnit o melancolie È™i-o tristeÈ›e, de ziceai că-s mă-sa lu Bacovia aÈ™teptând un tren care nu mai vine niciodată…

Pe la Piața Victoriei însă, am zărit-o. Printre toți bucureștenii înfofoliți și zgribuliți, a apărut o zână în fustă conică, neagră, dres subțire, pantofiori din piele întoarsă, gri-șobo. Pe deasupra purta un sacou roșu, pe talie (și ce talie!), iar pe cap, o pălărie la aceeași nuanță cu încălțările. O femeie superbă! Naturală. Deosebită. Fără „aplicații”. Fardată normal. Diafană! Privire inteligentă. Nu știu dacă-i era frig, dar ținuta ei princiară m-a impresionat definitiv.

Era un mac viu rătăcit pe un câmp banal. Am zâmbit È™i-am traversat uitându-mă mereu înapoi, după ea…

Încă o caut în gândurile mele.

DFM 24 octombrie 2024