Cristina

Cristina. A apărut în viața mea ca o lumină dulce, ca un cântec splendid care n-a fost auzit decât în noi două.

Cristina era sora geamănă a lui Cristi, omul pe care l-am cunoscut în 1990, când toți rockerii din București se strângeau în Piața Universității, în „Golania”.

8 mai 1990, atunci a început „filmul nostru”.

Am iubit-o înainte s-o văd. Îmi spusese frate-su despre ea, despre boala cumplită cu care se născuse și care a trântit-o la pământ, în cele din urmă.

Stăteam pe bancă, în parcul Ioanid, era vară, deasupra noastră teii plângeau parfumat și Cristi îmi povestea cum surioara lui mergea în fiecare lună la transfuzii. Și asta, de când se născuse!

Cristina suferea de Talasemie majoră. „Când eram mici, copiii o strigau cap de mort, pentru că era palidă, din cauza anemiei. SimÈ›eam că înnebunesc de durere È™i mă luam la bătaie cu toÈ›i. ÃŽncercam să o apăr, atât cât puteam. Nu exista pic de educaÈ›ie, erau răi ca niÈ™te hiene. Știam prin ce chinuri trece, biata de ea, la perfuzii, cu risc major de infecÈ›ii virale. Asta pe vremea comuniÈ™tilor…“, îmi mărturisea Cristi.

Stăteam lângă el și-i respiram suferința. Mă lua cu frig.

Apoi, am întâlnit-o. Am iubit-o de la primul cuvânt rostit, de parcă ar fi fost soră-mea. Semăna cu Cristi, era slăbuță, un firicel. Era frumoasă, deosebită, originală. Asemenea tip de fată nu mai văzusem în viața mea! Ochii verzi, alungiți spre colțuri, gene mari, dese și arcuite, așa cum au negresele, sprâncene negre și expresive, un năsuc ca un buton (chiar așa îi și ziceam, când mă jucam cu ea: trece baba prin salon și apasă pe buton: tiiiiit!) și o guriță rotundă, de japoneză. Tenul, piersică. Cu pistrui frumoși. Era ca o păpușă, jur că nu exagerez!

Pentru frate-su era ca o mamă, îl dădăcea mereu: „Bebe, fă aia! Bebe, nu te duce acolo! Bebe, ai grijă! Bebe, ia-ți geaca de motor, că plouă. Bebe, e frig, nu pui un fes? Bebe, să mă suni, da? Bebe, iar fumezi? Bebe, lasă-ți părul pe spate! Bă, nu mă supăra! Ai mâncat? O iubești pe Mițică?” (Mițică era ea!)

Pentru noi toÈ›i, era cea mai bună prietenă, ajuta pe oricine, dăruia, dăruia, dăruia. FiinÈ›a asta era toată un DAR… Un înger. Și cu îngerul ăsta mă È›ineam eu de mână! (Pitico, mă tunzi niÈ›el la vârfuri? Pitico, mă vopseÈ™ti la păr? Vine È™i MicuÈ›a MoÈ›i la bairam?)

Când râdea, o mie de clopoței de cristal începeau că clincăne și, cât de supărat, de rigid și de uscat ai fi fost, nu te puteai abține să nu zâmbești. Cristina era o grădină de tuberoze înflorite.

Avea însă și stări de depresie profundă. Se săturase. Știa c-o să moară, știam și eu, dar căpoasă cum eram, credeam că noi două putem persifla moartea, că ne putem bate joc de ea.

Cum îi dădea târcoale, (și-i cam dădea!) ne revoltam. Împreună! Îi scoteam limba, ne dădeam pantalonii jos și îi arătam dindărătul, așa cum fac copiii obraznici. Apoi fugeam râzând în hohote. „Moarteo, mai pupă-ne undeva!”

Dar moartea era serioasă. Nu gusta revolta noastră È™i o durea „fix în pix” că fata aia frumoasă, cu ochii incredibil de verzi avea doar 28 de ani…

Când simțea că i se apropie sfârșitul, când medicii din Italia, unde se dusese, ca să facă transplant de măduvă, îi montaseră un cateter în piept,- cateter care se tot înfunda-, Cristina îmi zicea plângând: „Pitico, m-am săturat! Nu mai suport! Asta nu e viață! Me ne frega un cazzo ti tutto!”

Doamne! Mă treceau fiorii. Cristina plângea ca o statuie vie. Nu se schimonosea ca alții. Plânsul, suferința urâțesc omul. Umflă fața, ochii, mucii dau năvală. La ea nu era așa! Nu am văzut pe nimeni să plângă așa de senin, de frumos, cum plângea ea! Era un spectacol. O ploaie de vară. Cleștar era. Un suspin care mă durea.

N-o lăsam să dispere și încercam cu de-ale mele: „Ești proastă! Nu mori! Poate vrei să te bat! Hai mai bine să-ți fac copitele cu ojă!”

Ce infantilă eram! Altceva nu știam ce să-i spun. Ce poți să zici unui om drag, care simțea că moare? Ce? Și în ce fel?

Și, cu nodul ăla în gât, cât pumnul, îi pictam unghiuțele de la picioare. Roșii, ca sângele ei care urla după viață. Fata se gâdila, iar eu trasam o linie pe o unghie, mă opream, mă strâmbam la ea, ca o nebună, îmi flencăneam buzele într-un fel special, până izbucnea în râs, săraca. Puneam sticluța jos și începeam s-o gâdil până țipa, râzând în hohote: „Gata, Piti, că mă piș pe mineeee! Oprește-teeee!„

Recunoșteam pe chipul ei bucuria. O luam în brațe și-o strângeam tare, tare.

Apoi, într-o zi de toamnă, a intrat în comă. Trei luni s-a luptat să trăiască. Intubată. Chinuită. Fără șansă, într-un spital din Italia.

Într-o zi, m-a sunat Florin, soțul ei „Pitico, vreau să-ți înregistrez vocea pe o casetă audio. Au zis doctorii că dacă te aude și pe tine, poate se trezește.”

Și m-a înregistrat prin telefon.

Mi-a fost extraordinar de greu. 30 de minute am scos totul din mine; i-am cântat, i-am recitat poezii tâmpite, invetate ad-hoc, am spus tot ce mi-a trecut prin cap, plângând cu sughiÈ›uri la început, apoi, tot vorbind cu ea, despre întâmplările haioase prin care am trecut împreună, izbucnind în hohote de râs cu lacrimi… ÃŽi reaminteam de mâncărurile ei preferate: ardei copÈ›i, salată de castraveÈ›i cu mărar, -Doamne, ce-i mai plăcea mărarul verde, iar eu nu-l suportam! – chifteÈ›ule de la Scarleta, sărmăluÈ›e în foi de viță È™i cartofii prăjiÈ›i… „Dar o Amandină nu vrei? Scoală-te fată, tu n-auzi? Te rog eu! Scoală-teeee!”, îi ziceam.

Florin s-a dus la spital și i-a pus caseta înregistrată. Cristina „mă asculta”, prin căști. Nimeni, niciodată nu va afla dacă ea m-a auzit (și în clipa asta, copii, când scriu, chiar plâng!).

Însă mi-a povestit mama ei că, la un moment dat, din ochi îi curgeau lacrimi. Și am tot sperat că-și revine. Dar nu și-a mai revenit.

Într-o zi de ianuarie, moartea s-a enervat și ne-a luat-o. Cu tot cu pistrui, cu tot cu râsul ei colorat.

Am fost devastată, de parcă mi-ar fi murit o jumătate din trup. Parcă dăduse trenul peste mine. Am primit, apoi, de la Cristi câteva poze cu ea în spital, cu căștile la urechi, apoi în coÈ™ciugul alb, de fetiță tristă. ÃŽn braÈ›e, Cristina È›inea o albinuță galbenă din pluÈ™. Era de la mine…

De atunci s-au scurs 25 de ani.

Odihnește-te în pace, Cristina Reli Paraschiv!

5 iulie 1972-27 ianuarie 2000 🙁

TALASEMIE, talasemii, s. f. (Med.) Anemie ereditară (gravă) datorită persistenÈ›ei hemoglobinei fetale în sânge. – Din fr. thalassemie.

DFM 2 ianuarie 2025