Criminalista de la scara A

Scara A

Fiecare dintre voi ați visat, când erați copii, să deveniți ceva când veți fi mari. Croitori, constructori, electricieni, scamatori, pompieri, polițiști, cântăreți, dansatori pe sârmă, pictori, actori sau medici. Așa e? Știam eu!

Pe la cinci-șase ani eu îmi doream să fiu: actriță, balerină, scriitoare și medic chirurg. Toate la un loc. Tata mi-a explicat cu vorbe drăgălașe, îmbrăcate frumos, ca să înțeleagă și cel mai căpos dintre copii, că nu pot fi toate odată, ci numai una. „Cum numai una?”, am întrebat dezamăgită scărpinându-mă-n ciuf.

„Trebuie să vezi ce-ți place cel mai mult și pentru care dintre meseriile astea tu ai un talent deosebit…”

Pe la 11-12 ani însă, gata! Revelația! Descoperisem adevărata mea chemare, menire, cale… ziceți voi mai departe! Nu știu cum, prin ce nebunie și eroare a destinului (beat-cuc la ora aia!), în casă la noi a ajuns o carte de medicină legală și anatomopatologie. Era mare, cartonată și plină de fotografii cu cadavre, care mai de care mai uluite, macabre, mai negre, mai tăiate, ciopârțite, rupte, împușcate, strangulate, înecate, electrocutate, spânzurate, și violate. Pfoai! Era un spectacol al morții, care mă fascina fără să înțeleg de ce. Apucasem să citesc un capitol cu felul decesului, (subit, suspect), stabilirea datei morții sau tanatocronologia, dar și informații despre nebuni, obsedați și pruncucideri.

Ce de „minunății” pentru un copil finuț și sentimental ca mine! Am furat volumul și veselă ca o vrăbiuță am pornit să-l studiez. M-am ascuns în WC-ul de serviciu, mințind că făceam caca. Aiurea! Amorțeam cu dindărătul pe colacul vasului de toaletă și devoram ciudățenia aia de carte.

La școală, când ne întreba tovarășa dirigintă (încerca și ea marea cu degetul, să vadă ce e de capul nostru) răspundeam invarialbil: medic legist. De ce? „Ca să descopăr criminalii și cauzele morții.” Doamne sfinte! Parcă eram Harpalete ăla din „BD în alertă”.

Biata profesoară nu pricepea cum a putut să iasă o asemenea creatură dintre un electrician, adică tata și o informatoare de la Gara de Nord.

Când au aflat ai mei, au rămas mască. Mai ales mama, în fața căreia nici cuvântul „copârșeu” nu trebuia pronunțat. Aducea ghinion!

-De unde are Dani cartea asta?, îl întreba ea pe tata, care se juca vinovat cu un colț de la fața de masă.

-Ei, de unde! De la mine.

-Ce caută asemenea porcărie în casa noastră? Dani trebuie să citească povești cu zâne, nu despre morți tăiați și violuri…

-Am luat-o de la un coleg. I-am împrumutat volumele mele „Port Arthur” și, ca să fiu sigur că mi le înapoiază, i-am luat-o p-asta în schimb.

Mama mi-a confiscat cartea, dar nu pentru multă vreme pentru că în casa aia nimic nu putea fi ascuns de mine. Nici gândul! Așa că am găsit-o din nou.

Problema nu era ideea medicinii legale, ci a felului în care m-am schimbat eu și interpretam totul.

Vocabularul meu s-a îmbogățit substanțial cu superbe cuvinte ca: necropsie, leziuni traumatice, tanatologie, rigiditate cadaverică, hemoragie internă, post-mortem, etc. Mama era îngrozită!

O altă schimbare majoră era că, în viziunea mea, vecinii sau oamenii de pe stradă se transformaseră brusc în…suspecÈ›i, infractori, violatori, criminali. Mă uitam la mâinile lor, la unghii, la privire, la freză, cum duc chiÈ™tocul de È›igară la buze, cum vorbesc, cum se prind de bare în autobuz. ÃŽi recunoÈ™team dintr-o mie. Eram expertă, ce mai încoace È™i-ncolo!

Mai puneți la socoteală faptul că citeam cărți gen „Moartea vine pe bandă de magnetofon”, „Șantaj” sau „Misterul camerei galbene”, și lunar cercetam înnebunită colecția de foetuși vârâți în formol și-n borcane de nenea Grigore Antipa.

Eu știam că tata era mândru de mine, în secret, să nu vadă mama. Păi nu? O asemenea minunăție de fată nu exista pe întreaga planetă. Mai rău era că îi convinsesem și pe prietenii mei de la bloc că am talente de superdetectiv și nu exista clipă să nu descopăr câte un eventual criminal.

-Îl știi pe Coco de la scara patru?, o întrebam pe Lili.

-Aha, răspundea ea în timp ce-și împletea o codiță.

-Fată! Ăla a ucis o femeie blondă.

-Să mori tu!?

-Să mori tu, nu eu!

-De unde știi?, șuiera Lilica cu ochii dilatați.

-Pfff! Simt! Uită-te la el cum merge! Ăla e mers de criminal. Cadavrul se află la el în casă! Am notat totul în carnet. Și am scos carnetul de comisar de la chiloți.

-Uite: 18 august 1982. La ora 17.22 a urcat cu o domniÈ™oară blondă. L-am pândit pe scări. I-am urmărit È™i…am ascultat la ușă. La 18. 23 au început È›ipetele È™i gemetele.

– Și? Mai departe?

-A tăiat-o-n bucăți! Zob a făcut-o. Cred că a aruncat-o pe toboganul de la ghenă. Vii s-o căutăm? Dup-aia, alertăm Miliția.

-Mi-e frică, fată!, scâncea fraiera de Lili.

-Mie nu! Dacă vrei să vii, bine. Dacă nu, nu!

Și, cu o voce teatrală începeam discursul: Omenirea îmi va fi recunoscătoare! Eu am demascat un criminal periculos, care te poate ucide și pe tine sau pe sora ta! Eu, Fodor Daniela Cristina, de la scara 1, etaj doi, apartamentul 10!

N-a rezistat. Era prea seducătoare propunerea.

În cinci minute, două tembele de 12 și 15 ani răscoleau gunoiul din spatele blocului 110 A. (Așa face un adevărat detectiv, am văzut eu într-un film american!, îi ziceam Lilianei)

Cu mâinile goale, căutam fericite, amândouă, printre coji de ouă, cartofi, cârpe împuțite, hârtii și alte blestemății. Lili, care chiar dacă era mai mare decât mine, habar n-avea ce înseamnă „rigor mortis” sau „sinucidere prin defenestrare”, mă întreba, ca proasta, la fiecare element găsit:

-Dano, asta e inima?

-Ia să văd! Nuu! E un cartof stricat, ești chioară? Cum o să fie inima? Aia e cât pumnul tău.

Apoi iar:

-Dano! Am găsit niÈ™te buze…

-Aoleeeu!! Mă, Lilico, alea-s mațe de pește, ce dracu, nimic nu știi! Aruncă-le! Sunt contaminate!

Așa ne-a prins femeia de serviciu, tanti Mimi, o bestie cu mustață, aluniță deasupra buzei și o carabă cât o tigaie.

-Ce cătați, fă, la ghena mea, ai?

Am luat-o la sănătoasa. Era clar! Cadavrul dispăruse fără urmă. Am notat în carnețel și am încheiat cazul.

Dar cazul nu ne-a încheiat el pe noi. Asta pentru că tanti Mimi ne-a pârât părinților. Lili a fost pedepsită, jap-jap, două labe peste bot și două săptămâni n-a avut voie să iasă afară, iar tac-su m-a spus lui tata.

-Bine, mă, Fodore, știi că Lili face tot ce-o învață fii-ta! Aia e capul răutăților! E posibil așa ceva?! Lili mi-a zis că a pus-o să caute la gunoi o femeie tăiată în bucăți. Am auzit de la vecini că umblă după criminali, scotocește prin toate împuțiciunile! Ai grijă că o ia din loc! Eu n-aș dormi liniștit!

Tata s-a fâstâcit, a dat din umeri și i-a promis că va avea o discuție serioasă cu mine. Până am venit eu de afară, era deja mangă. Nu mi-a mai zis nimic și am scăpat.

Circulau zvonuri pe vremea aia, că există străini (negri, fireÈ™te!) care ridicau de pe stradă copii È™i fete, pentru sânge È™i organe. Asta era ca prostia din ziua de azi cu ambulanÈ›a neagră, care fură copii! Se pare că un anumit segment din populaÈ›ie n-a evoluat prea mult în ultimii 40 de ani…

Criminalii care scoteau inimile, sângele și ficații din copiii românilor, aruncau apoi cadavrele pe câmpuri sau în râuri.

Da! Trebuia să rezolv și cazul ăsta! M-am gândit, m-am stors la minte și am pus la cale o căutare avansată pe terenul de lângă Cet-Vest, unde lucra tata. Totodată, am început să scriu un nou roman polițist cu mirabolantul titlu: Hoții de inimi. Mă apucasem de vreo trei până la ora aia, dar n-au fost terminate niciodată.

-Acolo tre să fie o dovadă!, i-am explicat superioară Simonei, o altă prietenă care se uita-n gura mea, mă diviniza și făcea tot ce-i indicam.

-Mie mi-e frică! Dacă ne prind ăia și pe noi?

-Ei, ne prind pe dracu`! Luăm un cuțit, o să ne apărăm!

-Bine! Eu fur robinetu` lu` Georgică-Pect. Mi-l pun pe degete și bum, dau cu el.

„Robinetul” era o armă deosebită, folosită de golanii cartierelor, în bătălii. ÃŽl puneai pe degete È™i…dădeai cu el. Spărgea dinÈ›ii oricui. Garantat!

În fine, am luat cutițul făcut de tata, unul cu mânerul din plexiglas verde, iar Simo robinetul și am pornit în căutare.

Ore în șir am scormonit conștiincioase prin munții de gunoaie scuipate de oraș și comunele apropiate. Din când în când, putoarea de mort, de cadavru în descompunere, ne izbea violent direct în fețișoarele crude și curioase.

-Èši-am zis eu că aici sunt morÈ›ii? Trebuie să ne continuăm căutările. PărinÈ›ii acestor copii ne vor mulÈ›umi…

Și serioasă, îmi bombam pieptul fără urmă de țâțe, și-mi striveam emoționată o presupusă lacrimă. Auzeam deja aplauze.

ÃŽn ochii mei formaÈ›i, de investigator experimentat, orice amănunt avea semnificaÈ›ii colosale. Am găsit un ciocănel, o È™urubelniță boantă (o armă, de fapt, nu?) o maÈ™inuță paradită, un cărucior de bebeluÈ™ fără o roată (tii, È™i copilul unde-o fi?!), haine arse (Aha! Precis au vrut să È™teargă urmele!), o trompeÈ›ică din tablă, îndoită È™i ruginită, un pantof verde, cu toc, niÈ™te furculiÈ›e din aluminiu, o păpușă blondă, fără mâini…

Se făcuse seară și natura spăla duhorile pestilențiale în care ne jucam noi de-a detectivele lui pește. Mirosea frumos acum, a pelin, a frunze uscate și-a pământ crud aerul.

Deodată, Simona a scos un țipăt:

-Sânge!

-Unde?

-Aici!

Am lăsat trompețica, dă-o dracu!- și m-am apropiat tremurând de emoție. Într-adevăr. Fetița descoperise un mănunchi de mațe transparente, subțirele, din plastic, folosite la perfuzii, și niște pungi în care erau înfipte ace. Pe una dintre ele scria GLUCOZĂ, iar furtunelele aveau pe interior urme de sânge închegat. În unele însă, era lichid încă. Am pus mâna pe un cateter și l-am scuturat.

Soarele înnebunise și el, curios, singurul martor la distracția noastră macabră. Arunca spre noi limbi incandescente de un roșu violent, ca sângele din palmele mele. Întreg peisajul era sinistru, dar atât de frumos colorat, încât simțeam că-mi pierd mințile.

-Ai văzut că am avut dreptate?, am spus cu ochii mijiți spre apus. Le luăm pe toate!, am decretat.

-ÃŽn autobuz?

-Da! Trebuie să le predăm Miliției, dar mâine, că azi e prea târziu și cred că o să mâncăm bătaie acasă, dacă mai stăm. Important e că am descoperit astea și nu trebuie să afle NIMENI, nici măcar părinții noștri. E secret!

Și am jurat acolo, în inima câmpului și sub poalele cerului ca o rană deschisă, vișinie, că ne vom ține gura, chiar de-ar fi să ne tortureze cineva.

Abia pe drum, în autobuz, am văzut în ce hal arătam. Sfinte Sisoie, eram îngrozitoare! Două nebune pline de jeg pe haine, pe picioare, chiar și pe fețe, ținând în mâini furtunelele încâlcite și însângerate. Oamenii se uitau cu dispreț la noi, dar nu ne păsa. Era pentru un țel nobil!

Acasă, am fost cuminte toată seara. Jumătate din corpurile delicte le-am pitit în spatele toboganului de la ghena de gunoi, jumătate le-a luat Simo și le-a băgat sub pat. A doua zi însă, mă-sa a țârâit la ușă.

-Domnu` Fodor, ce ne facem?! Astea au înnebunit dă tot! Am găsit pă su` pat o pisică moartă, un cap dă câine, trei oase, niște haine străine. Cică face disecție cu Dana. Ce disecție? Ce-i aia disecție? Pute în casă, dă-ți vine să verși! Matale faci ce știi, da` mie nu mi să pare normal ca niște fete dă doișpe ani să caute morți pân gunoaie! Dacă nu iei măsuri, să știi că io mă duc și te spun la miliție că n-ai grijă dă copil!

Tata a oftat adânc, și-a aprins un Carpați fără filtru și mi-a interzis cu desăvârșire să mai scornesc povești despre vecini, să mai citesc din cartea aia blestemată de medicină legală și să-mi mai târăsc prietenele prin ghene și gunoaie.

-Dacă te mai prind o singură datăăă…, a zis el, dar în acea clipă a sunat telefonul È™i el, fericit, a lăsat fraza să zboare ca toanta prin aer. Probabil asta își È™i dorea. Nu-i plăcea să mă pedepsească.

În cinci minute, a uitat totul. S-a îmbăcat și-a plecat vesel ca un cintezoi. Sanchi! Îl chema nea Cristea să repare un televizor Venus, cu multă bere rece și un pic de coniac.

Eu m-am mai liniștit din ziua aia. N-am mai inventat nimic spectaculos despre vecini și nu mi-am mai manipulat prietenii. Doar dacă mă enervau!

DFM 3 ianuarie 2025, repost, variantă scurtă