În singurătate vine adevărul

Ah, ce È›ară minunată avem! Grădina Maicii Domnului. Nicăieri în lume nu găseÈ™ti locuri mai frumoase, oameni mai viteji, mai patrioÈ›i, mai credincioÈ™i! Până când trebuie să dovedească asta prin fapte, bineînÈ›eles. Curajul românului e legendar… dar doar atunci când nu e singur. ÃŽn grup, românul devine erou. ÃŽÈ™i urlă drepturile, își strigă furia, își cere răzbunarea. Se mai trezeÈ™te câte o „floricică dansatoare” sau vreu dac trist care zbiară până rămân fără glas. Ce zbiară? Știm cu toÈ›ii.

La război, românul e un soldat de temut! În istorie, s-a aruncat în luptă cu toată vitejia. Dar în vremuri de pace? Oh, în vremuri de pace, fuge. Nu doar de pe front, ci și de la responsabilitate. Vitejia se transformă în lamentare, în vină pasată, în amânare eternă. „Să facă altul! Să înceapă altul!”

Și cât de frumos știe românul nostru să urască! Cu patos, cu încrâncenare, cu o dedicare de invidiat. Ura e religia lui supremă. Ura pe cel mai bogat, ura pe cel mai sărac, ura pe cel mai deștept, ura pe cel mai prost, ura pe cel mai frumos. Ura pe străini, ura pe evrei, ura pe nepalezi, ura pe ai lui.

Dacă mâine ar fi pace universală, românul ar găsi pe cineva de urât, doar ca să nu rămână fără sens în viață. „Noi, poporul” – cât de frumos sună, dar cât de gol e în realitate! Căci poporul nu mai e popor, e o adunătură de triburi, fiecare cu duÈ™manii lui de moarte.

Religiozitate? Sigur! Suntem un popor creÈ™tin! Până când se închide uÈ™a bisericii. Atunci se revarsă hoÈ›ia, minciuna, trădarea, batjocura. Ne închinăm în public È™i ne sfâșiem în privat. Postăm icoane pe Facebook È™i scuipăm venin în comentarii. Unii trimit È™i amenințări cu moartea. Altfel, È›in post, ca să aibă sufletul curat…

Iubim patria, mamă, ce-o mai iubim!, dar dacă avem ocazia să o părăsim, pentru un trai mai bun, o facem fără să ne uităm înapoi. Sau ne uităm, dar niÈ›el…

Politica? Ah, și aici suntem campioni ai lamentării. Toți sunt hoți! Toți sunt corupți! Dar cine i-a ales? Cine l-a votat pe Iliescu? Cine a votat PSD-ul ani la rând?

„Nu eu, alÈ›ii!” Mereu alÈ›ii sunt de vină. Noi? Noi suntem poporul bun, păcălit, manipulat, trădat. Dar dacă ne uităm mai atent, cine minte ? Cine a făcut afaceri cu statul român ? Cine își păcăleÈ™te vecinul? Cine își fură singur căciula È™i după aceea urlă că a fost minÈ›it, înÈ™elat, scuipat?

Și când cineva iese din rând? Îl sfâșiem. Nu suportăm să vedem pe cineva ridicându-se deasupra mulțimii. „Cine se crede ăsta? Și ce dacă a fost olimpic? Și ce dacă are diplome universitare? Și ce dacă știe matematică, se pricepe la geopolitică sau la astronomie! Vax! ” Așa că îi dăm în cap: zbang!

Dacă are succes, sigur e ceva murdar la mijloc! Dacă reușește, sigur a furat. Dacă muncește din greu, e un prost. Mai bine să stăm toți la același nivel, în mocirla noastră, decât să acceptăm că cineva poate fi mai bun fără să fure.

Suntem primii care aruncă piatra, dar și specialiști în toate. Suntem academicieni! Ne pricepem la vaccinuri, la istorie, la daci, la Menumoruți, la muzică, la literatură, la zăpada care nu e zăpadă, la chimtrail, la fluturi, la caca sau la supozitoare. Dar la câte nu ne pricem noi?!

De fapt, suntem o naÈ›ie care își mănâncă singură viitorul. O È›ară care își scuipă valorile È™i își ridică non-valorile la rang de idoli. O lume în care fiecare e cu pumnul strâns, gata să lovească pe oricine nu face parte din „grupul nostru”. Un popor care se mândreÈ™te că e unit, dar care se destramă din interior, fărâmiță cu fărâmiță.

Cine suntem noi, de fapt? Niște oameni care nu învață nimic din greșeli și din istorie. Niște oameni care se tem să se descurce singuri. Pentru că în singurătate vine adevărul. Și adevărul doare.

DFM 19 februarie 2025