Românul – viteaz în ceată, mielușel pe cont propriu

Prostul e duÈ™manul a ceea ce nu cunoaÈ™te! 😉

Românul, luat individual, e blând ca un cățeluș adormit la soare. Dar atenție! Pune-l într-o gașcă, dă-i un cot de încurajare și brusc se transformă! Din mielușel speriat devine un haiduc hotărât, un revoluționar de ocazie. Dacă până mai ieri se temea și de umbra lui, acum e gata să răstoarne munții.

ÃŽn grup, românul e aprig, viteaz, de neclintit. Nu-l mai sperie nici sabia, nici tunurile, nici măcar minciuna. Nu cotează cu cine se alătură, important e că toÈ›i urlă aceeaÈ™i „mantră”. „Jos cu sistemul! Jos cu hoÈ›ii! Poporul e liber…”, uitând că sistemul ăsta corupt, pe care-l urâm cu toÈ›ii, tot el l-a votat È™i susÈ›inut 35 de ani împreună cu cei pe care-i aplaudă în momentul de față.

Românul are o calitate rară: e un judecător sever, când vine vorba de alții, și un avocat genial, când vine vorba de sine. „Să înceapă alții, că doar n-oi fi eu fraier!” „Ce, sunt eu dator să îndrept lumea?”

Și astfel, orice inițiativă se împotmolește glorios între entuziasmul colectiv și pasivitatea individuală.

Acum, dacă ne luăm după cărțile serioase, cică omenirea ar trebui să tindă spre solidaritate. În teorie, toată lumea e de acord. Doar că, pentru a fi solidari, trebuie un mic detaliu: să renunțăm din când în când la interesul propriu. Ei bine, aici e buba! Românul nostru nu prea știe să facă asta. El e un maestru al mersului cu turma, dar mai mult din obișnuință decât din convingere.

Sociologii ne liniÈ™tesc: nu e un capăt de lume! Gregarismul – adică mersul în turmă – e doar semnul unui popor „tânăr”. Și dacă ne uităm bine, românii sunt „tineri” de vreo două milenii. Dar, hei, cine se grăbeÈ™te să se maturizeze? Oricum, mai avem timp. Poate de mâine. Când nu vom mai fi. 🙂

DFM 3 martie 2025