Și iată că iar am ajuns cu Andrei la camera de gardă a Spitalului de copii Grigore Alexandrescu. O infecție urinară destul de serioasă îl chinuie de câteva zile. Am nimerit seara, pe la 8, ne-am înregistrat și ne-am pus pe așteptat.
La UPU, puhoi de lume. Copii mici, bolnavi, care plâng încontinuu, copii mai mari care vomită, vin cu Ambulanța pe targă, semiinconștienți, accidentați de mașini, mame disperate, tați agitați, bunici palizi și la un pas de colaps.
O privesc pe asistenta care înregistrează copiii și le completează fișele. Nu știu cum poate fi atât de calmă, de stăpână pe ea, de blândă. Cei care vin în fața ei, unii, abia pot să vorbească, de frică, emoție, sperietură, dar și din cauza unei educații precare.
Ascult, fără să vreau, conversaÈ›iile dintre aparÈ›inători: „Fă, È›ine fata că iar s-a căcat pă ia!†„Mădălino, mă duc să fumez o È›igară pă stradă, că aici nu e voie!†„Unde dracu ai fost? Adu hainele băiatului, că e în pielea goală È™i răceÈ™te!†„Du-te È™i cumpără un suc, că iar a vomitat Marcel!†„Îi face o perfuzie È™i după aia mergem acasă!†„Cheamă un Bolt, că nu mai pot!†„Unde sunt pempărÈ™ii?â€
Un tată de maximum 30 de ani È™i-a adus fiica, de vreo opt, la spital, pentru că are dureri de burtă È™i nu mănâncă. „Are oxiuri? A mai avut vreodată?â€, îl întreabă asistenta. Tatăl se blochează. „O…ce? Nu È™tiu ce-s ăia! StaÈ›i s-o chem pe soÈ›ie!†Asistenta oftează. (ÃŽmi imaginez ce gândeÈ™te! Mă pun în locul ei. Vă spun ce gândesc eu: cum, mama mă-sii, să fii părinte, să treci printr-o È™coală (măcar 12 clase, nu?!) È™i să nu È™tii ce-s ăia OXIURI?
Oamenii sunt îmbrăcaÈ›i bine, cu haine decente, curate, nu par veniÈ›i dintr-un fund de provincie cu privată în curte È™i la prima generaÈ›ie încălÈ›ată. Hm! Apare soÈ›ia cu fetiÈ›a, care e albă ca hârtia. O întreabă È™i pe ea. Femeia ridică din umeri. N-a auzit în viaÈ›a ei cuvântul „oxiuriâ€. Asistenta le traduce uÈ™or iritată: „Adică viermiÈ™ori!â€
Vin alÈ›ii È™i alÈ›ii, fiecare cu necazuri È™i copii. Un băieÈ›el a înghiÈ›it o jucărie. Altul È™i-a tăiat palma într-un geam. O fetiță a leÈ™inat. O adolescentă de vreo 16 ani are hemoragie vaginală de cinci zile. „Câte kilograme are?â€, întreabă asistenta. „Cine?†răspunde mama. „Fata, cum cine?!†„Aaaa, asta? Păi e slabă. Vreo 36.†Asistenta își muÈ™că buza de jos È™i scrie.
Patru pirande cu fuste lungi, cu gene false ca niÈ™te mături, purtând în păr miresme de pământ crud È™i lemn ars, au adus un bebeluÈ™ care abia respiră. Vorbesc toate odată, iar biata asistentă trebuie să completeze datele în fișă. „Ce are copilul? Cine e mama? Adresa? Unde locuiÈ›i?†Fiecare dintre cele patru femei zice altceva. „Să îniacă, doamnă! Nu mai suje la mă-sa, dă ochii păste cap aÈ™a È™i face: hiiii-hiii…†„Să cacă pă iel numa apă…†„Are ferbinÈ›ală…â€
Un șuvoi de durere plutește în aer și simt cum îl respir. Mă abțin cât pot. Nu vreau să-l păstrez în mine.
ÃŽn sfârÈ™it, suntem chemaÈ›i. ConsultaÈ›ie, sumar de urină È™i… diagnosticul. Doamna doctor ne dă un tratament cu antibiotice È™i plecăm. Sunt oarecum mai liniÈ™tită, dar nu de tot. Cu Andrei nu pot fi niciodată liniÈ™tită. Nu cât trăiesc!
La ieÈ™ire, descopăr o bătrânică venită de la È›ară. Seamănă cu bunică-mea. ÃŽÈ™i ceartă nepoata, care are vreo 15 ani È™i plânge: „Vezi ce-ai făcut? Mă-ta mi te-a lăsat mie È™i a plecat, nu-i pasă de noi, iar tu? ÃŽn loc să mă asculÈ›i, umbli desculță È™i cu buricul gol iarna. Acum suferi! Proasto!â€
Mi se pune un nod în gât È™i mă dau repede la o parte, pentru că afară a ajuns o Ambulanță care urlă ca un om ars cu ulei încins. Un nou caz grav. Urgență majoră. Targă. Perfuzii. Copil inconÈ™tient. O mamă în lacrimi. Respir adânc. Lupta continuă. Aici e spitalul care nu doarme niciodată. Aici e spitalul care doare…
DFM 7 martie 2025






Issabela
Been there, done that… Sănătate maximă!