Îmi amintesc, cu durere, ce am pățit când mi-am înmormântat părinții. Dar în București, într-un cimitir oarecare.

La mama, preotul mi-a cerut, de la obraz, 800 de lei. În 2012! Cică „și pentru gropari”.

La înhumare, au participat cinci adulți și un copil de cinci ani, fiul meu, pe care nu am avut cui să-l las.

Disperată, plânsă, traumatizată de suferință, am dat suma pe care a cerut-o popa, ajutată fiind și de rudele mele, care erau de față. Frații mamei. Am primit o chitanță pentru 200 de lei, sau puțin peste, în care scrie că e „taxă pentru groapă”. Adică, domnul e și în legalitate!

Altfel, nicio milă, nicio compasiune. Nimic! A dondănit slujba ca un robot stricat, doar el a înțeles ce-a zis. Apoi, revăd scena șocantă, pentru mine, de dinaintea punerii în groapă. Preotul, om tânăr, în putere, (nu un ramolit cu mâinile tremurânde), cu o sticlă de vin roșu în mână, turnându-i, mai mult de jumătate, pe piept sărmanei mele mame.

Nu eram la prima înmormântare din viaÈ›a mea, dar asemenea gest exagerat nu am văzut! Știu că se toarnă câțiva stropi, la fel cum se obiÈ™nuieÈ™te È™i pe colivă, nu jumătate de sticlă!!! Arăta iubita mea ca ciuruită de gloanÈ›e dum-dum. O îmbrăcase tata cu un costum bleu. Acum era roÈ™ie toată, È™i pe feÈ›iÈ™oară, È™i pe piept È™i pe burtă… ÃŽn sticlă mai rămăseseră două degete de vin.

Sincer? Mi-a venit să i-o sparg în cap preotului. Nu, nu în cap! În rât!

Când a murit tata, la patru ani după mama, eram doar două persoane la înmormântare. Eu și soțul meu. Preotul se schimbase, dar atitudinea de piatră se menținea, de parcă la Facultatea de Teologie îi învață să fie canalii, nu duhovnici. Măcar dacă s-ar putea preface, dacă ar juca un rol, ca un cabotin. Dar, nu! Ce au în suflet, au și-n ochi.

Când a fost să plătim, am întâmpinat aceeași problemă. Ne-a cerut 800 de lei. Răzvan i-a spus-o în față: „N-am!” Preotul a strâmbat din nas și nu s-a lăsat. „Cât aveți?”

„500”, zice Răzvan.

Ne-a privit ca pe niște râme, a întins mâna, cu care face cruce în biserică, botează pruncii și atinge sfintele daruri, și i-a luat. „Aveți noroc că sunt om bun și milos!”

Și asta a fost!

P.S. Am uitat să precizez că groparii, în loc să sape unde le-am indicat eu, au desfăcut un alt mormânt! Necunoscut! Al altor oameni! Și asta în timp ce tata era în biserică și îl pregăteau pentru ultimul drum. M-am întrebat mereu: dacă venea la acel mormânt vreo rudă, să aprindă lumânări, și găsea groapa deschisă? Paraliza pe loc!

Toate aceste întâmplări adevărate m-au convins să nu mai am de a face NICIODATĂ cu cimitirele. Și când o fi să mă ușchesc de pe lumea asta infecă, voi alege crematoriul. E mai civilizat și mai cinstit.

Haidi pa, că m-am enervat!

DFM 10 aprilie 2025

Este vorba de Cimitirul Herăstrău, pentru cine e curios să știe unde s-au petrecut toate astea.