Moartea lui RareÈ™: un copil cu vise, stins sub ochii unei lumi care nu l-a putut salva

Citesc cu inima strânsă unele comentarii de pe facebook referitoare la Rareș, tânărul care a murit din cauza drogurilor. Mulți îl judecă și îl jignesc, „drogalău”, „bulangiu”, „distrus”, „prăjit”, ar fi cele mai diafane cuvinte despre el. Alții arată acuzator spre părinți. Spre mamă. „Ea e de vină!”

Biata femeie! Numai ea știe ce-o fi în sufletul ei chinuit!

Când scriam la Adevărul am cunoscut, prin natura meseriei mele, câțiva dintre oamenii care și-au distrus viața cu droguri. Am vorbit cu ei. I-am privit în ochi și le-am simțit disperarea. Nefericiții!

Altădată, am fost cu AmbulanÈ›a de noapte care a preluat un caz de adolescent cu supradoză. Heroină. ÃŽn venă! Avea 15 ani. Un copil. AmbulanÈ›ierii l-au urcat pe targă. Nu mai miÈ™ca. Asistenta i-a pus perfuzii, ca să-l stabilizeze. PărinÈ›ii lui nu mai puteau plânge. Erau livizi. Și povestea copilului era asemănătoare cu a lui RareÈ™. „Nu mai È™tim ce să facem! Nu mai avem putere… Era un copil bun, premiant, a fost È™i la olimpiada de matematică. A intrat într-o gaÈ™că de drogaÈ›i È™i l-au terminat”, mi-a spus tatăl lui atunci.

Nu știu dacă mai trăiește acel băiat. Dar în sufletul meu îmi doresc să fi ieșit din moarte.

Rareș avea doar 20 de ani. Abia trecuse de ziua lui, împlinită pe 16 martie. Cândva, era băiatul curios, inteligent, care mergea cu entuziasm la școală, făcea voluntariat și apărea zâmbind la televizor, povestind despre pasiunea lui pentru știință. A fost un copil ca oricare altul, cu visuri, cu lumină în ochi.

Acum, Rareș nu mai e. A murit în chinuri, în timp ce era filmat live pe TikTok. Într-o cameră în care nimeni n-a fost lucid, în care nu s-a oprit totul la timp. Prietenii lui au privit cum se stinge. Unii au râs. Alții au ezitat. A sunat cineva, în cele din urmă, la 112. Dar a fost prea târziu.

Procurorii DIICOT au început ancheta. Au fost audiate mai multe persoane: mama, fratele geamăn, fosta iubită a lui Vlad Pascu, dar și unul dintre cei care se aflau cu Rareș în acea noapte.

Unul dintre prieteni a povestit că Rareș venise deja drogat, cu o doză în buzunar. Nu mai era în stare să o prepare singur. Altul, aflat sub influența alcoolului, i-ar fi pregătit substanța care avea să-i fie fatală.

„L-a rugat o oră întreagă să tragă împreună oxicodonă. I-a zis că o să fie bine. Rareș i-a spus că îi e frică. Că ultima oară când a tras a ajuns la spital. Și că nu vrea să mai treacă prin asta.”

Potrivit procurorilor, în trupul lui Rareș s-au găsit șase substanțe diferite. Un cocktail letal: benzodiazepine, metadonă, tramadol, canabinoizi, 6-MAM (o metabolită a heroinei) și alfa PVP – cunoscut și ca “canibalul sintetic”. O combinație pe care un tânăr de 20 de ani nu ar fi trebuit s-o cunoască niciodată.

Rareș a murit sub ochii celor care priveau în direct. A murit sub ochii unei societăți care vorbește mult despre pericole, dar tace când e vorba de soluții. Care dă vina pe părinți, pe anturaj, pe copilul însuși, dar nu se uită în oglindă.

Povestea lui Rareș Ion, elevul strălucit a cărui viață a fost curmată de o supradoză: între performanță academică și un sistem care nu l-a salvat

Rareș Ion, cunoscut de colegi sub porecla „Castron”, a fost perceput mult timp drept un elev excepțional, remarcat pentru rezultatele sale academice. În spatele acestei imagini însă, se ascundea o realitate marcată de suferință, lipsuri emoționale și un sistem de sprijin aproape inexistent.

Tânărul a crescut într-un mediu familial fragil, afectat de divorțul părinților și de lupta mamei sale cu o boală incurabilă – cancerul. Nu vreau să dau eu verdicte, pentru că nu am nici dreptul și nici pregătirea, dar îmi pun întrebări, ca voi toți. Ce l-a făcut pe băiatul ăsta să o ia pe calea drogurilor? Povara responsabilităților asumate prea devreme? Sau faptul că a intrat într-o gașcă de indivizi cu probleme? Știți exemplul cu mărul putrezit pus lângă mărul bun, da? Mărul putred îl distruge pe cel bun. Așa a fost și cu Rareș și cu toți ceilalți copii spulberați de droguri. A intrat într-un anturaj toxic și a început să consume droguri, căutând în acestea alinare pentru durerea nevăzută.

Ultimele luni din viața sa au fost marcate de sevraj, recăderi și episoade repetate de izolare. Rareș a fost găsit fără viață, în urma unei supradoze, într-un moment în care familia și apropiații încă mai sperau într-o revenire.

Tragedia lui scoate în evidență vulnerabilitățile unui sistem care nu reușește să intervină la timp. România se confruntă cu o creștere alarmantă a consumului de substanțe printre tineri, în timp ce accesul la servicii de sprijin – de la consiliere psihologică la tratament specializat – rămâne limitat. Prevenția în școli este adesea tratată formal, iar sănătatea mintală rămâne un subiect marginalizat în multe familii și instituții.

Cazul Rareș Ion nu este un caz izolat. Este o poveste care atrage atenția asupra consecințelor unei suferințe neauzite și a unui sistem care, în lipsa intervenției reale, ajunge prea des să răspundă doar post-mortem.

Rareș nu mai e. Și asta nu mai poate fi schimbat. Dar poate ar trebui să ne întrebăm: pe cine mai lăsăm să moară în fața noastră, în timp ce ne uităm pe ecran?

Din toate întâlnirile pe care le-am avut în carierea mea de jurnalist cu dependenții de substanțe interzise, una m-a marcat extraordinar de mult. Am fost la „Spitalul Clinic de Psihiatrie Profesor Doctor Alexandru Obregia” la clinica de dezintoxicare, am vorbit cu doi medici tineri, apoi cu un pacient. Era inofensiv, putea duce o discuție simplă. Avea 16 ani. Mi s-a răcit carnea pe mine când am intrat în camera unde stătea. Strâmtă ca o celulă de pușcărie. Un pat și fereastra cu zăbrele. Fuma încontinuu. Cât am stat acolo, a ras un pachet de Viceroy. Și n-am abuzat cu timpul!

Mi-a povestit că lua heroină de la 14 ani. „De ce?”, l-am întrebat. „Am vrut să văd cum e.”, a răspuns. „Și? Te-ai lămurit?”.

N-a zis nimic.

L-am privit. Ochii goi, chip chinuit, cearcăne și dezastru. Un tânăr frumos, care plecase de mult din trupul lui. În loc să urce pe munți, în excursii cu fete și băieți sau să se ducă la mare și să se bucure de viață, el se juca de-a moartea. Și ce moarte stupidă!

Pe antebrațul stâng avea sute de tăieturi, una lângă alta, una peste alta, răni adânci, strigăte de ajutor, poate. Urletele unui adolescent pierdut de lume pentru totdeauna.

Părinții lui? Divorțați. Copilul? Pe străzi cu „prietenii” care i-au oferit o alternativă: drogul.

Școala? Ce-i mai trebuia școală?

Așa că băiatul s-a apucat serios de droguri. Le și vindea, ca să facă rost de bani. În cele din urmă, a ajuns la „dezintoxicare”, adus legat. Mamă-sa, plânsă, disperată și slabă le-a spus medicilor: „Dacă nu-i dau bani pentru droguri, mă omoară! Încercați să-l salvați, vă rog! Numai pe el îl am!”

Și medicii au făcut tot ce au putut.

„În sevraj e iadul! Mi-am mușcat mâinile, buzele, îmi venea să-mi rup carnea de pe mine. Am o furie! Aș ucide. M-aș ucide! M-au legat de targă, și am stat, până mi-a trecut criza. Mi-au pus perfuzii. Apoi m-au adus aici, în camera asta. Am voie să fumez. Când intru iar în sevraj, rup pereții cu unghiile…” mi-a povestit adolescentul.

Când l-am întrebat ce va face după ce va ieși din spital, m-a privit rece, neviu. Nu mi-a răspuns, dar am înțeles.

Un alt caz, care m-a cutremurat, a fost al unui tată de familie care se droga. Fusese internat în spital, și părea că-și revine. Am discutat cu el la o conferință gen „STOP! Drogurile”, unde foștii dependenți își mărturiseau păcatele și suferințele.

Bărbatul, slab ca un țâr, plângea în hohote. A început cu cocaină și țigări (iarbă!). Avea o meserie, câștigau destul de bine, și el și soția, locuiau la bloc, cu băiețelul lor de trei ani, într-un apartament de două camere. Apoi… nu mai știa când a pierdut Nordul. Toți banii se duceau pe droguri. Făcea scandaluri, își bătea nevasta. A vândut tot ce era de vândut. Și-a pierdut slujba.

„Până și alocația copilului o dădeam pe heroină, că nu mai aveam de coca. Nici pempărși nu-i mai cumpărm. Nu mai mâncam. Nu dormeam. Nu puteam fără drog. Știți cum e? Băgam mâna în foc, mă ardea, dar nu simțeam nimic. Nicio durere. Puteam să mă ard, dar nu puteam să stau fără heroină. Nu mai aveam nici vene unde să mă injectez. Mi-o băgam în zona inghinală, că și la picioare eram praf. Am vândut casa, am luat o garsonieră. Am vrut să mă sinucid. M-am suit pe terasa blocului și… nu știu de ce, nu am putut. M-am gândit la băiatul meu. Ce-o să zică după ce mor? Tata a fost un gunoi, un drogat care s-a aruncat de pe blog, un laș, un nimic. N-am putut. Cred că Dumnezeu a fost lângă mine în clipa aia. M-am dat jos și m-am internat la balamuc. De șase luni sunt curat, dar demonii încă n-au plecat. ”

Și asta a fost tot.

L-am privit tristă la plecare. Și cu milă. Dar ochi lui erau deja morți.

DFM 18 aprilie 2025 – Vinerea mare-

„Vreau să-È›i mulÈ›umesc, textul tau e singurul care ii face dreptate lui RareÈ™, care nu caută senzaÈ›ionalul sau ‘dreptatea’ aia de reality show. L-am cunoscut, È™i pot sa iti spun ca era un puÈ™ti naiv È™i care putea fi manipulat cum voiai, mai ales dacă te faceai suparat pe el, pentru ca voia sa fie bine cu toata lumea si sa fie toată lumea bine si fericita. Fix combinaÈ›ia asta l-a pierdut.”

– Mesaj primit azi de la LucreÈ›ia, o prietenă de-a lui RareÈ™.