Era o dimineață obișnuită de mai. O zi care trebuia să înceapă ca oricare alta, cu zumzetul satului, cu oameni grăbiți spre muncă, cu speranțele mici, dar sincere ale unei comunități liniștite din Buzău. Dar în doar câteva clipe, totul s-a transformat într-un coșmar de neimaginat, o explozie atât de puternică, încât a lăsat în asfalt un crater adânc și în suflete o rană care nu se va închide niciodată.
La Mihăilești, pe drumul european E85, un camion încărcat cu azotat de amoniu a luat foc. Martorii au sunat la 112, iar pompierii, polițiștii și jurnaliștii au venit să facă ce știu mai bine: să intervină, să salveze, să informeze. Nimeni nu știa însă ce se ascundea în acea remorcă în flăcări. Și nici că urmează o tragedie de proporții.
Explozia a venit fără avertisment. A fost atât de violentă, încât a distrus complet È™oseaua, a aruncat bucăți de metal È™i pământ pe sute de metri È™i a È™ters, în câteva secunde, 18 vieÈ›i. Printre ei, doi tineri jurnaliÈ™ti – Elena Popescu, 26 de ani, È™i IonuÈ› Barbu, 25 de ani. Veniseră să relateze un incendiu de pe marginea drumului, dar nu au mai apucat să-È™i trimită reportajul. Au murit în timp ce-È™i făceau meseria. 🙁
Au mai murit și salvatorii – pompieri, ofițeri, oameni care au ales să fie acolo pentru alții. Căpitanul Doru Mihai Mihalache, maiorul Romeo Necula, locotenenții Medeleanu, Jianu, Oprea, Manta și Stan. Tineri, curajoși, plecați într-o intervenție de rutină și întorși acasă în sicrie învelite în steaguri.
Au murit și civili – oameni din Mihăilești care veniseră să vadă ce se întâmplă sau care pur și simplu treceau pe acolo: Ion Tudose, Daniel Pelmuș, Rica Ionescu, Emil Șerbu, Camelia Simion, Alin și Valentin Magearu, Marian Ailincăi.
Explozia de la Mihăilești nu a fost doar o tragedie rutieră. A fost o lecție dureroasă despre nepăsare, despre greșeli care costă vieți, despre curaj și sacrificiu. Au trecut 20 de ani, dar numele celor pierduți atunci ar trebui să rămână în memoria noastră colectivă. Nu pentru a plânge în fiecare an, ci pentru a ne aminti ce înseamnă responsabilitatea – a transportatorului, a autorităților, a noastră, ca societate.
Pe 24 mai, la Mihăilești, nu s-a stins doar o flacără. S-au stins destine. Dar memoria lor încă luminează.
Să nu uităm! Niciodată! Să nu uităm!
Am scris aceste rânduri cu inima grea și cu gândul la toți cei care au pierdut pe cineva drag în acea dimineață de mai. Pentru că tragediile nu încep și nu se termină cu sirenele de ambulanță. Ele lasă în urmă părinți care nu-și mai văd copiii întorcându-se acasă, copii care cresc fără mame sau tați, și comunități care nu mai sunt niciodată la fel.
Scriu aceste cuvinte nu doar ca jurnalist sau observator, ci ca om. Și poate că asta contează cel mai mult: să ne păstrăm umanitatea vie, chiar și atunci când lumea pare că a uitat.
Pentru Mihăilești. Pentru cei 18. Pentru memorie.
DFM 24 mai 2025
Foto preluată de pe net.
Leave a Reply