Despre românul suveranist, care e superior tuturor, doar pentru că există

Autor Diana Manasii

Un prieten de-al meu a început, acum câțiva ani, să joace ocazional la păcănele. Avea un PFA, niște principii, și dădea impresia că e un om calculat. La început mergea „doar când avea nevoie”: un ban în plus, un strop de adrenalină, o iluzie mică, controlabilă.
Dar iluzia n-a stat mică. A crescut. Și l-a înghițit.
A început să joace zilnic. Să mintă. Să creadă că aparatul „simte când n-ai bani” și se răzbună.
A început să ceară bani, apoi să-i piardă, apoi să-i ceară din nou, cu rugăminți din ce în ce mai bine ambalate în dramă.
Dar nu drama era problema.
Ci faptul că nu voia salvare. Voia scuze.
La început se certa cu aparatele. Apoi cu băncile. Apoi cu prietenii care refuzau să-i mai dea bani. Apoi cu statul. Cu prețul la lumină. Cu sine, cel mai puțin.
Credite peste credite, casă amanetată, împrumuturi peste tot, care se tot expandau cu fiecare vizită la păcănele. Dar în paralel, în el se năștea un alt om:
cel care se vrea justificat.
Un om care nu mai voia să se salveze. Ci să fie absolvit. Ca să poată continua.
A început să caute explicații. Filmulețe cu dezvoltare personală. Grupuri obscure unde orice eșec devine sindrom, orice minciună = traumă, orice iresponsabilitate = un „moment greu” în care ceilalți sunt obligați să te țină în brațe.
S-a autodiagnosticat cu burnout, tulburare de atașament, energie toxică lăsată de fosta soție, karma negativă venită de la prieteni care refuzau să-l „susțină”.
Nu mai voia adevăr. Voia validare.
Și-a găsit-o. Nu la psiholog. Ci în politică.
Întâi timid, cu Georgescu, când auzea că „străinii au furat tot de la români”, i se aprindea ceva în piept.
Nu pentru că avea vreo legătură directă.
Ci pentru că îl scăpa de vină.
Afacerea lui nu mai mergea nu pentru că o neglija. Ci pentru că… Franța. Ursula. Europa care mănâncă viața micilor întreprinzători.
Apoi a venit Simion. Cu pancarte, slogane și o minciună perfect construită: că românul n-are nicio vină.
Nici când nu muncește. Nici când face datorii la păcănele. Nici când minte. Nici când așteaptă ca totul să i se dea.
Devenise românul suveranist, care e superior tuturor, doar pentru că există.
Și în acel moment, omul care fusese…cel care încă mai avea mustrări de conștiință, a dispărut de tot.
Până atunci, în el fusese o luptă.
Între versiunea onestă, care știa că greșește, și versiunea disperată, care căuta vinovați.
Și poate că, într-un alt timp, ar fi ales să se oprească. Să plângă. Să se dezbrace de minciuni. Să reconstruiască.
Dar n-a mai fost nevoie.
A venit o „autoritate”, un viitor PreÈ™edinte, care i-a spus că nu mai trebuie să-È™i asume nimic.
Că vina nu e a lui.
Că vina e a străinilor, a corporațiilor, a lui Soroș.
Că „aparatele nu mai dau bani” pentru că statul sabotează românii.
Că durerea lui e, de fapt, o conspirație națională.
Era deja furios pe noi, cei care-i spuneam să se oprească. Acum am devenit dușmanii care „nu înțeleg” că nu e vina lui și că, în același timp, el face parte din ceva MARE.
„MăreÈ›ia” de a-È™i salva È›ara prin Simion a umplut exact locul unde È™edea, cândva, speranÈ›a pentru jackpotul salvator de la păcănele. Era golul care trebuia umplut. SenzaÈ›ia aia că va fi ceva „BIG” cândva, care îi alimenta fiecare vizită la Casino, tocmai se concretizase.
Simțea, în sfârșit, că are un trib. Cu oameni care îl înțeleg și nu-l critică. În frunte cu Simion.
Iar noi, ceilalți, am devenit elgibitiștii care NU vor să fie alături de români și pupă picioarele la străini.
Fix cum n-am fost alături de el, zicea, și când am refuzat să-i mai dăm bani.
Și poate cel mai periculos lucru? Că Simion i-a confirmat că Dumnezeu e de partea lui.
Nu s-a certat niciodată cu Dumnezeu, dimpotrivă.
Avea unul propriu. Croșetat din frici și nevoi personale. Un Dumnezeu care:

• îi aproba creditele de urgență,
• îi ierta orice minciună,
• È™i-l răzbuna pe prietenul care a zis „nu” – cu o viroză copilului, o pană la maÈ™ină, o zi proastă la birou.
  „Ți-am zis să nu te pui cu mine, că Dumnezeu vede,” spunea cu un amestec de triumf și delir mistic.
  Un Dumnezeu cu funcție de recuperator, BFF personal și aliat electoral.
  Exact cum face și Simion: confiscă credința și o transformă în monedă.
  Îți vinde ideea că ai un Dumnezeu al poporului român, dar e un Dumnezeu care ține scorul politic, nu sufletul.
  Un Dumnezeu care pedepsește străinii, dar te iartă pe tine.
  Chiar dacă ești leneș. Mincinos. Sau manipulator.
  Și odată ce a primit această confirmare…
  N-a mai trebuit să simtă nimic.
  Nici rușine. Nici vină. Nici dorință de a repara.
  Doar furie. Direcționată. Folositoare.
  Acum susține. Postează. Înjură. Apără. Cere. Acuză.
  Și tot ce n-a reușit să fie ca om, încearcă acum să recupereze ca votant.
  Mă întreb, câți or mai fi ca el?
  Care și-au găsit vinovatul perfect pentru toate eșecurile personale?
  Sistemul. Europa. Străinii. Ursula. Macron. Soroș.
  ToÈ›i aceÈ™ti „duÈ™mani” croiÈ›i convenabil, în aÈ™a fel încât să te disculpe de orice vină.
  Și să-ți confirme că furia ta nu are nicio legătură cu tine.
  Ci e o luptă cu un dușman măreț. Atotputernic. Fără chip.
  Și cea mai importantă întrebare..
  Când se va consuma valul ăsta de furie? Când se va termina?
• Autor Diana Manasii

EVERKIND – Everkind organizează ateliere în È™coli, campanii de advocacy È™i creează ghiduri, cursuri È™i materiale educaÈ›ionale pentru ca oameni de toate vârstele — copii, tineri È™i adulÈ›i — să înÈ›eleagă manipularea digitală, să recunoască fake news-ul È™i să-È™i protejeze gândirea critică.