Victima e de vină. Agresorul – un biet neînțeles

În România, suferința agresorului este, aparent, înțeleasă. Nu e el de vină! Ci părinții. Societatea. Păsările și pământul. Aerul, apa și mâncarea cu E -uri. A avut o copilărie grea? Atunci se explică!

A fost bătut? Vai, ce dramă! N-a fost iubit de mamă? Nu l-a ținut în brațe? I-a tăiat unghiuțele prea din carne? Nu i-a luat bicicletuță galbenă când era mic? Tragedie națională.

Crește băiatul și devine un monstru agresiv și narcisist? Mă-sa e de vină, nu vă e clar?

Victimele lui? Panarame. Curve! Sigur au făcut ele ceva. Au provocat. L-au contrazis!

Abuzatorii care reușesc, printr-o minune, să-și întemeieze o familie sunt ca picătura chinezească. Își chinuie patrenerele, până le aduc în pragul sinuciderii.

Am o prietenă. N-am să-i dau numele, din motive lesne de priceput! Dar se va recunoaște aici. E căsătorită de 20 de ani cu un tip care o terorizează. Un narcisist, egoist, un sociofob, mizantrop, zgârcit, agresiv verbal (uneori și fizic!) împodobit cu diverse afecțiuni psihice, ca un brad de Crăciun.

Biata femeie, nu are voie să se vadă cu nimeni, cu prietenele, colegele de liceu sau de facultate. Și când o face, rar, suportă insulte de neimaginat într-un cuplu.

Când venea la întâlnirile noastre era pământie la față, tremura și se uita din cinci în cinci minute la telefon. Avea ochii triști și plini de lacrimi. Mi se rupea inima de milă.

Soțul ei nu o respectă nici cât negru sub unghie! O tratează ca pe un gunoi, ca pe o servitoare, urât, rece, oribil. (Cică la început s-au iubit!)

O critică mereu. Nu se simte bine, dacă nu șterge cu ea pe jos, aproape zilnic. Ba nu e bună mâncarea (Mă cac în ciorba ta!), ba nu aduce mai mulți bani (Degeaba ai două facultăți, ești o atârnătoare, o nesimțită și-o proastă! Pute pământul sub tine! Îngălato!)

VacanÈ›e? Extrem de puÈ›ine È™i maximum trei zile. „E un chin să plecăm undeva. Și mă întorc mai obosită È™i mai plină de venin. Mă întrebi de ce n-am ieÈ™it din căsătoria asta? De ce n-am divorÈ›at? O, dar de câte ori am strâns actele È™i am vrut să o fac! Mă È™antaja cu copilul, zicea că mi-l ia. Mă teroriza că vine peste părinÈ›ii mei, că face scandal. Mama avea cancer È™i n-o puteam supune la aÈ™a ceva. Apoi… mi-a fost teamă. Și m-am simÈ›it singură, singură. Crede-mă că abia aÈ™tept să mor! Măcar atunci scap de el!”, îmi povestea ea plângând, la telefon. A, uitasem să vă spun că nici la telefon nu prea putea vorbi. O asculta. Venea lângă ea. „Cu cine vorbeÈ™ti?” (Credea că îl înÈ™ală). Ea mă suna când pleacă la cumpărături singură.

Au împreună un copil care a crescut aiurea. Bea, fumează, a ajuns un golan, nu are respect pentru femei. Pentru nimeni! Are 25 de ani. Mda, exemplul din familie!

ToÈ›i prietenii au părăsit-o din cauza lui. Și femeile È™i bărbaÈ›ii. Afară de mine. Majoritatea o acuză că… acceptă acest tratament inuman. „Era o fată deÈ™teaptă, nu pricep cum a ajuns în halul ăsta! E o epavă. O calcă ăla în picioare, iar ea e bună ca o mucenică. Cred că-i rupeam capul cu scaunul”- vorbeam deunăzi cu Cristina, o prietenă comună.

Alții, îi iau apărarea lui: „A avut o viață grea, săracul! Ea trebuie să-l ajute, că doar e nevastă-sa! Știa de la început cu cine se combină, nu? A rămas? Înseamnă că i-a plăcut! Că și-a asumat asta. Ea e de vină! Și pentru copil și pentru bărbat-su!”

Pe mine, mă doare suferinÈ›a ei, È™tiu cum e! 🙁 Dar nu am cu ce s-o ajut. Nu cred că cineva o poate ajuta, dacă ea însăși nu va avea forÈ›a să o facă. Dar nu cred că va putea. E epuizată.

Aici suntem. Într-o societate care, în mod bizar și profund toxic, reușește să întoarcă pe dos logica minimă a binelui și răului. Agresorul devine eroul neînțeles, în timp ce victima e anchetată public, condamnată moral, ridiculizată și, de cele mai multe ori, redusă la tăcere.

Nu, trauma nu e o scuză. E o explicație. Una relevantă, da. Dar nu un pașaport pentru abuz, pentru violență, pentru crimă. Aproape toți am crescut cu traume. Într-o țară postcomunistă, cu părinți nevindecați, educație autoritară și un stat absent, nu e greu să aduni răni. Dar marea întrebare e: ce faci cu ele? Le lași să te înghită și-i tragi pe alții în abis cu tine? Sau încerci, cum poți, să urci?

Unii au ales lumina. Chiar dacă au crescut în întuneric, au devenit oameni buni. Ceilalți au ales să devină monștri. Și, cel mai grav, au devenit monștri cu complicitatea noastră tacită. Pentru că îi scuzăm. Îi „înțelegem”. Îi protejăm. Le spunem că au fost victime, de parcă asta i-ar exonera de orice responsabilitate.

Ce nu vrem să înțelegem e că, în cele mai multe cazuri, violența e o alegere. Da, poate condiționată de mediu, de istoric familial, de lipsuri emoționale. Dar tot o alegere. Și dacă alegi să faci rău, trebuie să și plătești pentru el. Nu să fii cocoloșit.

Mai e un paradox. Mulți dintre cei care iau partea agresorilor sunt și ei, la rândul lor, oameni răniți. Dar în loc să empatizeze cu victima, se identifică cu abuzatorul. Îi înțeleg mecanismele. Îi admiră forța. Îi justifică violența. E mai simplu să fii de partea celui cu pumnul?

Și, da, nu puține sunt femeile care condamnă alte femei agresate. Fie pentru că și ele au fost agresate și nu și-au permis niciodată să recunoască. Fie pentru că, în logica bolnavă în care au crescut, o „femeie cum trebuie” îndură, tace și acceptă. Iar dacă alta rupe tăcerea, strică regula jocului. Le obligă să se uite în oglindă.

Poate cel mai greu e să ne uităm în noi: de ce ne vine atât de ușor să scuzăm agresorii? Ce parte din noi e dispusă să-i înțeleagă atât de repede?

DFM 7 iunie 2025