Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Sângele ei era cald și strălucea

Vine un timp nou în care tu nu mai încapi

Vine un timp…

Bărbatul cu întuneric la ochi
desenează drumuri reci, rotunde,
pe care nu pășește niciodată.
Le netezește cu palma dreaptă
Da, palma cenușie cu care schimbă anotimpurile

Vitezele și cuvintele

El dă de mâncare morților din spatele soarelui
Ireal, zadarnic și fără sens…
Mâinile lui ca două vâsle de argint
răscolesc câmpia câutând ce nu poate avea.
Bărbatul care plânge când râde
are brațele pline cu o femeie amară și scurtă

cu trup de secure.
Ea-i aruncă pielea-n foc
să nu mai plece de acasă!
În dimineața de Paști,
o pasăre cu o singură aripă i s-a așezat pe umăr:
„Omule, vine un timp nou în care tu nu mai încapi
Dacă ți-e cald cu tot pământul ăsta pe tine
scutură-te și fugi!”

DFM, 30 aprilie 2024

Leave a Reply