Spitalul care nu doarme niciodată

Și iată că iar am ajuns cu Andrei la camera de gardă a Spitalului de copii Grigore Alexandrescu. O infecție urinară destul de serioasă îl chinuie de câteva zile. Am nimerit seara, pe la 8, ne-am înregistrat și ne-am pus pe așteptat.

La UPU, puhoi de lume. Copii mici, bolnavi, care plâng încontinuu, copii mai mari care vomită, vin cu Ambulanța pe targă, semiinconștienți, accidentați de mașini, mame disperate, tați agitați, bunici palizi și la un pas de colaps.

O privesc pe asistenta care înregistrează copiii și le completează fișele. Nu știu cum poate fi atât de calmă, de stăpână pe ea, de blândă. Cei care vin în fața ei, unii, abia pot să vorbească, de frică, emoție, sperietură, dar și din cauza unei educații precare.

Ascult, fără să vreau, conversațiile dintre aparținători: „Fă, ține fata că iar s-a căcat pă ia!” „Mădălino, mă duc să fumez o țigară pă stradă, că aici nu e voie!” „Unde dracu ai fost? Adu hainele băiatului, că e în pielea goală și răcește!” „Du-te și cumpără un suc, că iar a vomitat Marcel!” „Îi face o perfuzie și după aia mergem acasă!” „Cheamă un Bolt, că nu mai pot!” „Unde sunt pempărșii?”

Un tată de maximum 30 de ani È™i-a adus fiica, de vreo opt, la spital, pentru că are dureri de burtă È™i nu mănâncă. „Are oxiuri? A mai avut vreodată?”, îl întreabă asistenta. Tatăl se blochează. „O…ce? Nu È™tiu ce-s ăia! StaÈ›i s-o chem pe soÈ›ie!” Asistenta oftează. (ÃŽmi imaginez ce gândeÈ™te! Mă pun în locul ei. Vă spun ce gândesc eu: cum, mama mă-sii, să fii părinte, să treci printr-o È™coală (măcar 12 clase, nu?!) È™i să nu È™tii ce-s ăia OXIURI?

Oamenii sunt îmbrăcați bine, cu haine decente, curate, nu par veniți dintr-un fund de provincie cu privată în curte și la prima generație încălțată. Hm! Apare soția cu fetița, care e albă ca hârtia. O întreabă și pe ea. Femeia ridică din umeri. N-a auzit în viața ei cuvântul „oxiuri”. Asistenta le traduce ușor iritată: „Adică viermișori!”

Vin alții și alții, fiecare cu necazuri și copii. Un băiețel a înghițit o jucărie. Altul și-a tăiat palma într-un geam. O fetiță a leșinat. O adolescentă de vreo 16 ani are hemoragie vaginală de cinci zile. „Câte kilograme are?”, întreabă asistenta. „Cine?” răspunde mama. „Fata, cum cine?!” „Aaaa, asta? Păi e slabă. Vreo 36.” Asistenta își mușcă buza de jos și scrie.

Patru pirande cu fuste lungi, cu gene false ca niÈ™te mături, purtând în păr miresme de pământ crud È™i lemn ars, au adus un bebeluÈ™ care abia respiră. Vorbesc toate odată, iar biata asistentă trebuie să completeze datele în fișă. „Ce are copilul? Cine e mama? Adresa? Unde locuiÈ›i?” Fiecare dintre cele patru femei zice altceva. „Să îniacă, doamnă! Nu mai suje la mă-sa, dă ochii păste cap aÈ™a È™i face: hiiii-hiii…” „Să cacă pă iel numa apă…” „Are ferbinÈ›ală…”

Un șuvoi de durere plutește în aer și simt cum îl respir. Mă abțin cât pot. Nu vreau să-l păstrez în mine.

ÃŽn sfârÈ™it, suntem chemaÈ›i. ConsultaÈ›ie, sumar de urină È™i… diagnosticul. Doamna doctor ne dă un tratament cu antibiotice È™i plecăm. Sunt oarecum mai liniÈ™tită, dar nu de tot. Cu Andrei nu pot fi niciodată liniÈ™tită. Nu cât trăiesc!

La ieșire, descopăr o bătrânică venită de la țară. Seamănă cu bunică-mea. Își ceartă nepoata, care are vreo 15 ani și plânge: „Vezi ce-ai făcut? Mă-ta mi te-a lăsat mie și a plecat, nu-i pasă de noi, iar tu? În loc să mă asculți, umbli desculță și cu buricul gol iarna. Acum suferi! Proasto!”

Mi se pune un nod în gât È™i mă dau repede la o parte, pentru că afară a ajuns o Ambulanță care urlă ca un om ars cu ulei încins. Un nou caz grav. Urgență majoră. Targă. Perfuzii. Copil inconÈ™tient. O mamă în lacrimi. Respir adânc. Lupta continuă. Aici e spitalul care nu doarme niciodată. Aici e spitalul care doare…

DFM 7 martie 2025