Împăratul peștilor?

Împăratul peștilor…

Aveam zece ani când am fost cu ai mei pe minunatele plaiuri bihorene, unde a văzut lumina zilei tata. Îmi amintesc că am mers cu trenul ore în șir, de-mi ieșiseră ochii din cap.
Acolo, la Țaga, (Ghiolț) erau dealuri întregi de meri și pruni, Raiul pe pământ. O fericire! Mă lăsam pe spate, pe iarba verde, pufoasă ca o pătură, și priveam cerul albastru-albastru, tivit pe margini cu auriu, așa cum îmi imaginez eu că sunt ochii lui Dumnezeu.

Fiind vară, ne-am dus la Tăul mic să pescuim, eu, tata și frate-miu, care avea trei ani.
Tata ne făcuse undițe din niște bețe lungi, de care atârnase liță, iar la capăt un cârliguț din sârmă de cupru, tot de el pus.
„Dani, ai grijă de frate-tu să nu-și scoată ochii!”, mi-a zis tata, în timp ce pupa o sticlă cu un conținut dubios. Era palincă, am aflat mai târziu, după ce s-a turlăcit definitiv.

Am zis „Îhî”, dar mi se cam fâlfâia mie de frate-miu la ora aia! Eram așa de bucuroasă că merg la apă și că voi înota într-o baltă verde ca smaraldul, cu broscuțe, șerpi și alte lighioane necunoscute, că nu-mi mai păsa de nimic.
Totuși, 75% prevăzător, tata i-a scos cârligul lui Doru, care îl privea descumpănit… „Cum mai pescuiesc eu fără aia?” părea că zice piticul necăjit..
Iar eu, ca o ticăloasă, am turnat gaz pe foc: „Lasă, mă, că vine peștele și la tine, numai să-l chemi: pis-pis-pis! Cuțu-cuțu!”

Copilul a aruncat undița pe mal, furios, apoi s-a trântit în cur și a început să urle.
Până nu i-a agățat tata cârligul la loc, nu a tăcut.

Pe deasupra noastră treceau tot felul de păsări ciudate, mici, mari, albe, colorate, care chirăiau: chia, chiaaaa, chiiii, cip-țiiii, piiiii. Vântul unduia balta, gâzele țârâiau și mă cuprinsese o toropeală plăcută.
Mirosea a suflet de albină și a câmp sălbatic. Era așa de bine!

„Să vezi tu ce de peșteloi o să prindem”, zice tata, vesel ca un ciocârlan, în timp ce plimba Carpațiul din stânga în dreapta buzelor, de parcă era un scamator.
Luaserăm cu noi mămăligă și muște. Rupea cu degetele, făcea o bobiță, punea insecta acolo, o agăța de cârliguț și zvâr, în apă. Apoi așteptam. Un minut, două, paișpe.

„Dar nu mișcă nimic! Ta-taaaa, cât mai stăm?”, îl sâcâiam.
„Până prindem!”
„Și baie când fac?”
„După ce prindem.”

Mi-am lăsat undița pe mal și am început să mă joc cu firele de iarbă. Mă plictiseam cumplit. Tata pupa sticla, iar frate-miu, serios și mic, ținea cu mânuțele bățul de care legase tata lița și cârliguțul. Peștii? Nici gând să vină.

„Tataaa, hai să le cântăm, poate vin”, zice frate-miu.
„Hă, hă! Păi ce, ăștia-s melci? Nu funcționează”, răspund eu, extraordinar de inteligentă.
Piticul se bosumflă și-mi întoarce spatele.

Trece o oră. Trec două. Nici un pește, nicio codiță, un ochi, vreo mustață sau măcar o gheată. Nimic!
Muream de cald și de sete. Apa pe care o luaserăm cu noi clocotea efectiv.

Sus, pe cer, soarele ardea ca un ticălos și râdea de noi. „Hahaha! Prostălăilor, peștii nu ies pe caniculă, cine v-a pus undița-n mână? Cărați-vă de aici, că vă fac scrum dacă am chef!”
Al dracu de îngâmfat, dacă îl priveam printre gene, mi se părea că are mutră de Știucă.

Mă uit la tata, n-avea treabă! Curgeau apele pe el, dar ținea la ambâț. Fuma ardelenește și bea palincă: gâl-gâl-gâl. Oare cum rezista?
Doru adormise ca un pui la umbra unui stuf. Undița îi căzuse în apă.

Când, ce să vezi? Minunea minunilor! Lița tatei a început să vibreze.
„Un pește, un pește! Uraaa!!”, am început să zbier ca o isterică, să țopăi și să bat din palme.
„Potolește-te!”, strigă tata, chinuindu-se să tragă chestia aia lucitoare din baltă.

În sfârșit, îl pune în găletușa cu care am venit. Era măricel, cât antebrațul meu.
Nu știu ce specie, habar n-am, însă arăta splendid: avea o spinare cu argintiu (în niciun caz păstrăv, că nu avea cum!), un cap cu ochișori speriați și o guriță care se deschidea și se închidea. Voia să-mi spună ceva numai mie? Mă privea adânc și mă implora:

„Fetițo, zi-i lu’ tac-tu să-mi dea drumul înapoi! E beat și nu suport bețivii! Sunt o slăbătură, n-am pic de carne pe mine și mă așteaptă acasă mama și cinci frați, o bunică și-o mătușă fără coadă. A mușcat-o un idiot de câine alaltăieri, când a vrut și ea să stea nițel la suprafața bălții…!”
Și odată parcă m-a ars un fier înroșit în inimă!

„Tata! Dă-i drumul înapoi!”, i-am zis, cu lacrimile pitite bine.

„Ai înnebunit? După ce am stat atâta să-l prind? Nici nu mă gândesc!”, a zis el, aprinzându-și a paișpea țigară.

Dar după al treilea fum, se uită la mine și râde:
„Hai, aruncă-l în apă, poate e împăratul peștilor și îți îndeplinește trei dorințe!”

L-am luat în palme, strâns, ca să nu-mi alunece, l-am privit galeș și l-am șoptit trei dorințe: prima era să fiu deșteaptă, a doua, să fiu frumoasă, iar a treia să nu moară ai mei. L-am pupat direct pe botic și l-am aruncat. Pleosc!
Peștiucul a dat din codiță și a dispărut. M-am uitat mult după el, să văd dacă mă salută, dacă îmi face vreun semn, ceva…
Dar balta îl înghițise de tot.

„Hai să mergem”, a zis tata. „O să vină furtuna și e drum lung până acasă.”

În noaptea aia am visat că peștele venise la mine pe pernă și-mi adusese un inel de argint verde.

DFM 29 noiembrie 2025

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

 RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!