Aveam puțin peste șase ani când am fost prima dată cu tata „la uzină”, la CET București Vest. „Să fii cuminte, să nu-ți bagi degetele în prize, să nu pleci singură de nebună, să nu, să nu, să nu!”
Cam așa mă povățuise mama înainte de plecare. Pe o ureche mi-au intrat sfaturile ei, dar s-au rătăcit prin mine, că de ieșit n-au mai ieșit pe nicăieri. Drept dovadă că și azi le țin minte.
„La uzină” însemna pentru mine o chestie maaaare, care urla metalic de trebuia să-mi stup urechile cu palmele, un fel de palat argintiu până la cer, în care curentul electric circula prin mii de țevi și cabluri colorate ca venele, o stație spațială plină de turbine și cazane în care ardeau focuri halucinante, tuburi imense din oțel care m-ar fi putut înghiți de vie, dacă voiau ele, dar nu voiau, pentru că eram simpatică și aveam ochii mari (sic!), săli cu multă lumină, lumină peste tot, dureroasă și vie, materială și rece.
Pentru mine, CET Vest era, în 1976, un fel de Dumnezeire a electricității.
Mi-a arătat tata coșul de fum, înalt de 180 de metri. „Aaaaaaaaaa, uuuu, iiii, vreau și eu sus acolooo!”
Nu e voie!
Apoi m-a dus la cele două turnuri imense de răcire, turnuri surori, cu trupuri de femeie.
„Dani, au formă de clepsidră”, zicea tata în timp ce-și mai aprindea un Carpați fără filtru. Nu-i vedeam chipul, era soare, dar îl auzeam.
„Ți-am povestit că în centrală se produce energie prin abur foarte fierbinte. După ce aburul învârte turbinele, trebuie răcit. Apa folosită pentru răcire ajunge în turnurile astea și poate fi refolosită.”
El, săracul, îmi explica, dar eu credeam că clepsidrele sunt sirene, iar „energia” e atunci când sari în pat timp de o oră. 🙂
Toți colegii tatei mă alintau, îmi dădeau ciocolată, mă pupau, mă giugiuleau, în special fetele: „Nea Pompi, dar ce fetiță isteață ai, măă!”
Tata râdea cu gura până la urechi și era tânăr și bun, avea ochi veseli, ca sacâzul cu care mă jucam și prin care priveam cerul.
Le răspundea invariabil: „E deșteaptă ca mine și frumoasă ca mă-sa!”, fază care mă enerva la culme. Adică mama era proastă?
Laboratorul de Aparate Speciale era SPE-CI-AL, într-adevăr. Mirosea a fludor topit, a sârmuliță verde, a fum de țigară și a cafea fierbinte.
Mai aroma a ceva nedefinit, dar acum cred că aceea era fericirea. Invizibilă, caldă, parfumată.
Tata îmi dădea voie să mă joc la un osciloscop, ah, ce bucurie! Învârteam din butoane, apăsam, puneam frâne.
Mă simțeam interesantă, cea mai tare din lume, credeam că sunt la manșa unei navete spațiale, chițăiam, cucăiam, pârțâiam cu limba: pâr-pâr-pâr, apoi scoteam sunete: uiii-uiii-uaaaa-uuuuu! Eram un spectacol.
„Hai să mergem în instalație!”, zicea tata și mă lua de mânuță.
„Să nu te sperii, da? O să fie un zgomot mare!”
„Ha! Eu? Să mă sperii?”, ziceam în gând, plină de mine. „Nu mă cunoști, tata!”
A, dar cum deschidea ușa din fontă sau ce era aia, mi se oprea respirația de groază. Toată țevăraia aceea enormă, cazanele, căldura, mirosul de motorină, de ars, turbinele care urlau înfiorător, tunau, bubuiau, mă înspăimântau grozav. Simțeam că-mi crapă inima de frică. Dacă n-ar fi fost tata lângă mine, aș fi murit pe loc! Pe la jumătatea drumului începeam să plâng în hohote, să țip și să țopăi ca disperata… Zgomotul era așa de puternic, că-mi țâșneau lacrimile instantaneu.
Tata înțelegea și ne întorceam. „Dar fraieră mai ești! Te sperii de zgomot!”
Am mai intrat în instalația de la CET Vest după vreo zece ani, când eram mare și făceam practică. 1987. Nu-mi mai era teamă. Eram ca la mine acasă, toată lumea mă cunoștea: „Ăăă, uite-o pe fata lui nea Fodor, hăhăhă! Da’ ce-a crescut, mă!”, iar tata era mândru ca un leu în junglă.
Apoi m-am angajat, tot la Aparate Speciale, evident, unde am trăit o perioadă extrem de interesantă a vieții mele. Îmi amintesc iernile cenușii, ceaușiste, cu friguri, frici și lipsuri. Mă trezeam la 5 dimineața și mă urcam în tramvaiul 25 sau 8, apoi în autobuzul 221, dârdâind din toate încheieturile. Noroc că eram înghesuiți unul într-altul și numai așa ne mai încălzeam. La ora 10 sau puțin după, mâncam de prânz, cică. Eu, tata, nea Cristea. Pește la conservă, fasole, pâine, ceapă și usturoi. Vai de mațele noastre! 🙂
La 3 și ceva plecam, mă duceam la școală, urmam liceul la seral.
Primăvara și vara deschideam larg fereastra laboratorului și trăgeam în piept mireasma câmpului din față, unde se ițea și un ștraif de pădure, ca un șirag de malachit. Mirosea a piele de iapă tânără, a lapte și a mentă aerul. Și viața. Și lumea mea…
La radio era emisiunea „Curierul Melodiilor”, unde Angela Similea își exprima veselia, nechezolul clocotea într-o cană, cu un fierbător în ea, Cătălin își aprindea a opta țigară în dimineața aia, pe „Lefi” îl striga șefu’ Aurică, Cristina căuta o forfecuță, „Îngerașul” îi cerea tatei o șurubelniță, (tata: N-avem!) Denis zâmbea larg, ca un copil în fața bradului de Crăciun, Vali venea după Cătălin: „Mai stau mult după tine?”
Închid ochii acum și îl văd pe tata la masă, vesel ca un ciocârlan, lipind ceva cu letconul (țigara e într-o parte a gurii, fumul urcă spre tavan), îl aud pe bălălăul de Ceaușescu la radio cum dondăne numai prostii despre „realizărili oaminilor munci” (nu era în stare să articuleze cuvântul nici când îl rostea!), văd plantele de la geam, crescute năvalnic, verzi și viguroase. Lămâiul are aproape doi metri înălțime și e plin cu fructe. „Nea Fodore, îmi dai și mie o lămâie când se coace?”, se pisicea vreo colegă, iar tata, râzând, ca de obicei:
„N-avem!”
Toate astea sunt adunate și păstrate într-o lumină duioasă, fără margini și fără sfârșit…
Eram fericită și nu știam că sunt.
„Du-te și tu prin camera de comandă, or plânge aparatele alea după tine!”, mă deranja tata din visare și mă strâmbam: „Azi e rândul lui Chiți, aim sori!”
Chiți era colegul meu. Râdea și ridica degetul arătător:
„Ba nu! Eu am fost ieri! Tu te duci!”
Dădeam ochii nițel peste cap, gen: „Hai s-o fac și p-asta, fără mine sunteți pierduți!”, luam sticluțele din plastic cu cerneală verde, neagră, roșie, albastră și mă căram la treabă, fredonând ceva din Metallica.
Când să ies pe ușă, nea Cristea îmi întindea o cârpă: „Ia și asta, că iar o să colorezi toată camera de comandă! Femeia de serviciu mereu te bombăne.”
Și toată lumea râdea, râdea, râdea… La radio, o crainică anunța că la IMGB planul va fi depășit cu peste 160% și că oamenii muncii, glorificați, întâmpină plini de abnegație… N-am mai auzit ce întâmpină. Și nici nu mă interesa! Trebuia să ajung în camera de comandă.
P.S. : Azi-noapte, când am auzit că la CET Vest e o avarie și au luat foc transformatoarele (trafo) mi-a tremurat inima și m-am văzut din nou, cu tata de mână, speriată de mugetul animalic al acestui colos care a dat energie și apă cartierelor Drumul Taberei, Militari, Giulești și Crângași timp de peste 50 de ani.
Și poate că tata chiar era lângă mine…
DFM 21 aprilie 2026
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:
RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001
BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina
Doar dacă vrei!
Mulțumesc!
Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.
Leave a Reply