Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Oamenii si faptele lor

Verde, cu sclipici…

– Mă Nicule, nu ne cunoaÅŸtem noi de multă vreme, dasă ÅŸtii că mi-eÅŸti simpatic! Am, aÅŸa, o încredere-n tine, cum să-Å£i zic, ca-ntr-un frate, că la noi în birou, crede-mă, o să-Å£i dai ÅŸi tu seama, că eÅŸti încă proaspăt sosit, nu prea poÅ£i schimba cum ar veni o impresie, la o adică, cu nimeni… Tocmai d-aia, dacă tot ne-am întins ÅŸi noi, ca băieÅ£ii, la o berică-două, m-am gândit să-Å£i povestesc una tare, da‘ tare de tot, cum nai auzit de când porÅ£i izmene. Adevărată, domn‘e, am păţit-o chiar eu astă toamnă, prin octombrie.

– Păi?

Asta-i plăcea lui Mişu la Nicu. Ştia, frate, s-asculte, nu te întrerupea din trei în trei cuvinte, de să-ţi pierzi şirul gândurilor şi să uiţi despre ce vorbeai.

– Păi, mă-mpinse dracu‘, mă-sa, tac-su sau altcineva din neam, tot un drac, să mă încurc cu una măritată. Ce-mi veni deodată, în pana mea de bezmetic, habar n-am, că doar e plin de femei la noi în firmă, destule-s libere ÅŸi faine, lac este, de broaÅŸte nu ducem lipsă. Da io nu ÅŸi nu, mi se pune pata fix pe asta, pe Elvira. N-o cheamă Elvira, zic ÅŸi eu aÅŸa, că-s domn ÅŸi discret, n-o să-i dau în vileag numele de botez.

P-ăl de familie, sincer, nici nu i-l ÅŸtiu, că nu m-a interesat… Cum îţi ziceam, mi s-a pus pata ÅŸi gata: frumoasă s-o bei într-un pahar cu apă ÅŸi mai multe nu, niÅŸte ochi ÅŸ-o privire să te trăsnească, un trup… maaamă, ce mai, mă luase de cap.

Am curtat-o io ce-am curtat-o, că-s galant, şi, ce s-o mai lungim, până la urmă mi-a picat la aşternut! Fo două luni am ţinut-o tot într-o fericire, ne întâlneam pe şestache la mine-n garsonieră, numai ziua, după program, dar cui să-i pese. Nebunieee, îţi spun, da-n detalii să ştii că nu intru. În fine, ai prins tu ideea, că eşti deştept.

Toate bune până-ntr-o seară când dama mă invită la ea acasă, să înnoptăm, cică, împreună. Dobitocul – bărbată-su, că aÅŸa-i spune ea, aÅŸa-l are trecut ÅŸi-n telefon – era plecat într-o delegaÅ£ie de juma‘ de săptămână, era momentul perfect. Zis ÅŸi făcut: mă prezint, după lăsatul întunericului, la uÅŸa ei, c-o sticlă de ÅŸampanie fină. Că-s romantic, aÅŸa a fost ÅŸi tata, ÅŸi răposatutataie, n-aveam cui să mă izbesc altfel…

Cucoana, numai zâmbete ÅŸi miere, mă întâmpină într-o cămăşuţă roÅŸie, străvezie, cât o basma, ÅŸi mi se topeÅŸte caldă în braÅ£e… O apucăm spre dormitor, unde patul lat, proaspăt înfăţat în satin alb, ne aÅŸtepta c-un colÅ£ de cuvertură îndoit. Parcă ÅŸoptea „PofteÅŸte, MiÅŸule, nu mai sta… Alături, pe-o mescioară, bunătăţi duium, două lumânări aprinse ÅŸi două pahare de cristal, cu picior. Platouri cu icre negre, somon, friptură aburindă la tavă, mă rog, nu Å£i le mai înÅŸir, că-nÅ£elegi tu, ÅŸi-apoi m-apucă ÅŸi foamea după berea asta…

Mai comandă un rând pentru el şi tovarăşul lui, rece şi la halbă brumată.

– Åži?

– Nicule, nu mă zăpăci, că acuma vine chestia cu trestia!

– V-aÅ£i pus pe mâncat ÅŸi pe băut…

– Nu frate, nici vorbă, vezi că nu ÅŸtii! Ne-am luat cu sărutări, îmbrăţişări ÅŸi alea, în doi timpi ÅŸi trei miÅŸcări am fost în pat! Ne-am ÅŸi dezbrăcat, că prea ne încinseserăm, ne luase valul.

– Åži?

– Ai răbdare, că acu-i acu‘! Chiar când să ne apucăm noi de treabă, jos, în faÅ£a blocului, se-aude un scrâşnet de frâne, ÅŸi mândra mea, nici una, nici două, sare zvârlugă la geam.

„Auăleu, zice, „e bărbată-miu, s-a întors mai devreme, animalul. Că ÅŸi-aÅŸa-l alintă ea când nu-i de faţă, animalul.

Fuge până-n antreu, îmi aduce pantofii ÅŸi haina, ridică din mers de pe covor pantalonul, chiloÅ£ii mei ÅŸi cămaÅŸa ÅŸi-mi face vânt – nici n-am apucat să mă dezmeticesc, în spatele unui dulap înalt pe roÅ£i, c-o singură uşă, pus oblic într-un colÅ£ al odăii. AÅŸa cum mă aflam, gol puÅŸcă ÅŸi cu Å£oalele făcute mototol la picioare! ÃŽmi zic, cu inima cât un purice: „MiÅŸule, acuma mucles ÅŸi smirnă, să nu È›i se simtă nici suflarea, că altfel dai de belea!.

Se răsuceÅŸte cheia-n uşă, îl aud pe individ cum intră, apoi pe ea miorlăindu-se: „Iuuubiiii, ai veniiit! Ce mă bucuuur, ÅŸtiam eu! Jur că ÅŸtiam! Am avut de dimineaţă o presimÅ£ire că vii! Uite dovada! Te aÅŸteptam cu masa-ntinsă, am gătit tot ce-Å£i place Å£ie! Desfacem ÅŸampania, dragule?

Ce-a urmat nu-i greu de ghicit: s-au ghiftuit, au băut ÅŸi-au făcut amor cu strigături, iar eu, tâmpitul pământului, n-am avut ce face ÅŸi am audiat„, de după dulapul ăla nenorocit, tot spectacolul. Apoi au adormit.

– Åži tu?

– Eu nu! Eu am jucat ÅŸotron! Nicule, de ce mă enervezi? Cum naiba să dorm în picioare, ca bărzoiul, îmbrăcat în pielea goală, într-un loc în care de-abia încăpeam? Nu puteam să m-aÅŸez, nu puteam sta pe vine, de-abia dacă izbuteam să mă sprijin cumva cu umerii ÅŸi ceafa de perete. AÅŸa am stat până dimineaÅ£a, când a plecat ăla de-acasă! Unde mai pui că rămăsesem ÅŸi lihnit, ÅŸi uscat de sete, ÅŸi înfrigurat… Era-n octombrie ÅŸi ăia încă nu porniseră centrala. Am crezut că mor, plus că, după câteva ore de veghe, cum se lumina de ziuă m-au tăiat ÅŸi alte nevoi, nu-Å£i zic care, că Å£i-am spus că-s domn.

Mi-am jurat să nu mai râvnesc la muiere măritată câte ziliÅŸoare-oi mai avea, iar la sfârÅŸitul tărăşeniei, când m-am văzut scăpat de-acolo, am tulit-o ca din puÅŸcă! Abia în tramvai, trecându-mi degetele prin păr, am văzut că mi s-au umplut degetele de vopsea verde, cu sclipici… Asta unde-mi rezemasem capul de colÅ£ul dracului din casa curvei…

Dintr-odată, Nicu făcu ochii mari, străfulgerat de-un gând. Vara trecută îşi renovase dormitorul. Un capriciu de-al nevesti-sii, care Å£inuse morÅ£iÅŸ să zugrăvească pereÅ£ii într-un prăzuliu presărat cu un fel de paiete. Cică se potriveau perfect cu mobila nouă, cumpărată de la Ikea…

CODRINA DIANA TOMOV

Foto: preluare internet

Leave a Reply