Poveștile mele sunt vii și mă scot din minți. Mă rod pe dinăuntru. Le cert și le iubesc, le mângâi, apoi le gonesc, le ucid și le readuc la viață. Sunt ale mele. Uneori, mă îmbracă de sus până jos, mi se prind în păr, la gât și pe fiecare deget. Eu însămi sunt o poveste.

Povesti din interiorul nostru

Horia

Horia.

Pentru Andrei

L-am purtat în mintea mea ani de zile, cu vinovăție. N-am scăpat de el nici acum, È™i nu-l pot uita, orice aÈ™ face. E ca atunci când nu vrei să auzi ceva, È™i strigi, ca să-È›i sufoci gândul. De fiecare dată când ninge, îl văd. ÃŽi simt mânuÈ›a caldă cum mă È›ine, în partea dreaptă. Mereu pe dreapta…

Horia tăcea frumos și cumplit. Era un băiețel simpatic, cu pielea albă, părul negru-abanos, și niște ochi albaștri, care becăiau ca farurile. Locuia lângă Sami Goldman, și mergeam împreună la școală. Învățam în aceeași clasă și, o perioadă, am fost colegi de bancă. Horia.

Nu, nu-l iubeam. Nu È™tiam ce înseamnă dragostea, aveam È™apte ani. Dar în interiorul meu de fiară, îl voiam al meu. Și era al meu, È™i numai al meu! Jucăria mea, cu ochi limpezi È™i tiviÈ›i de gene lungi, de domniÈ™oară…

Horia. Bun și cuminte. Mergea liniștit pe stradă, nu suna la nicio sonerie, nu deschidea nicio poartă străină, nu lua nimic de pe jos, nu arunca cu pietre. Saluta vecinii cântând: „Sărumânaaa!”

Mă obișnuisem să-l văd la trecerea de pieton de la Teodosie Rudeanu, așteptându-mă. Îl zăream de la depărtare. Zâmbea și îmi făcea cu mâna.

-Vii?

-Vin!

Când ajungeam în dreptul lui, mă lua de mână, și o porneam amândoi, ca o pereche în miniatură, spre școală. Uneori, îmi transpira palma, și mi-o smulgeam. Mă ștergeam de uniformă. Nu-l mai țineam după ce mă răcoream, dar el, mereu, mi-o lua înapoi, de parcă n-ar fi știut drumul fără mine.

Începuse să-mi fie rușine. Toți copiii râdeau de noi, până și adulții ne luau la mișto: „Hahaha! Ia uite-i, îndrăgostiții! Nu sunteți, mă, cam mici?”

Golanii aruncau cu pietre și ne înjurau. „Pup-o, băăăă!”, urlau la noi.

Îmi venea să intru în pământ, de jenă, dar Horia mă privea așa, hotărât și albastru. „Nu facem nimic rău.”, zicea . „Ești prietena mea.” Și îl credeam.

Tot cartierul știa că eu merg la școală, de mână cu un băiat. Când eram singură, vecinii mă urmăreau mustăcind răutăcios. Chiar și tata mă ironiza: „Ce-ți face gagiul?”

Mă înfuria teribil și strângeam din pumni. „Gata! De mâine nu-l mai las să mă țină! Adios!”

Dar a doua zi uitam…

Da! Eram prietena lui, iar el, prietenul meu. Nu pricepeam de ce se ia lumea de noi. Făceam, uneori, temele împreună, mergeam eu la el, niciodată nu venea la mine. Mama lui, o ființă tăcută, înaltă, cu un chip învăluit de o tristețe cruntă, ne dădea să mâncăm prăjituri cu alune și nuci. Femeia nu râdea niciodată.

Pentru că nu mă ajuta nimeni să înțeleg că lumea e rea, și pentru că mă săturasem să fim ținta batjocurii tuturor, am început să mă îndepărtez de el. Încet, încet. În mintea mea limitată îl socoteam vinovat de toate mojiciile celor din jur. Horia vedea, dar nu scotea un sunet. Ofta. Atât.

Și, într-o iarnă, cu troiene cât gardul, cred că eram în clasa a doua, a venit și despărțirea. Iute, vinovată, rece și definitivă. Ne întorceam de la școală și el, mă ținea de mână, ca de obicei. Aveam amândoi mănuși tricotate, ude, că ne jucaserăm puțin prin zăpadă. Totul în jur era alb, și parcă înotam într-un râu de lapte. Ningea cu frișcă și mâncam fulgii. Râdeam. Deodată, din spate, am auzit strigăte. „Bă, iubiților! Băăăă! Staați!” Ne-am oprit.

Vreo patru băiețandri, unii mai mari decât noi, ne-au ajuns din urmă. „Ce faceți, bă? Vă iubiți? Ia zi, bă, ai gagică? V-ați pupat? Cum faceți!”

Horia n-a spus nimic. Eu am plecat capul în pământ, și mi-am smuls mâna dintr-a lui. M-am îndepărtat ușor. Nu știam ce să fac. Să strig? Să fug? Să plâng? M-a luat amețeala, de groază.

Unul dintre băieÈ›i i-a tras un pumn în nas. Am văzut sângele țâșnind, roÈ™u ca un urlet. L-au împins în nămeÈ›i, È™i l-au luat la poceală. ÃŽn faÈ›a mea! S-au urcat pe el, i-au tras pumni, picioare, l-au înjurat. „Ce, bă, te dai mare că ai iubită?” auzeam ca prin vată… Se învârtea tot oraÈ™ul cu mine. Mi s-a făcut rău.

„Urmez eu acum”, îmi ziceam în gândul ticălos È™i laÈ™. Apoi, am luat-o la fugă, lăsându-l singur pe Horia, prietenul meu nevinovat. Nu m-am oprit decât acasă, plânsă, jupuită de vie parcă, neagră de tristeÈ›e È™i regrete. N-am mâncat nimic. Nu am spus nimănui. M-am ghemuit într-un colÈ›, cu genunchii la barbă, tremurând. Mă dureau toate. Plângea È™i casa odată cu mine. „Dacă l-au omorât? Nu am făcut nimic ca să-l apăr…”

Seara, tușa Mariana a venit la tata și i-a spus. Văzuse toată întâmplarea, de la depărtare. I-a alungat pe bătăuși. „Era plin de sânge, bietul copil! Avea lacrimi în ochi, dar nu plângea. A întrebat de Dani. Atât. Dar fie-ta era deja departe. Dacă o prindeau, o băteau și pe ea. Nu am pomenit atâta răutate și violență! Unde-o să ajungă lumea asta?”

Deci, Horia, bătut È™i plin de sânge întreba tot de mine… Și odată mi s-a rupt ceva-n piept. Un baraj. Ca un trosnet am auzit în interior. Un È™uvoi de flăcări mi-a despicat plămânii. Mă ardea, de sus până la tălpi, un întuneric vinovat. „Ce lașă am fost! O proastă! Iartă-mă, Horia!”

Mi-am ascuns fața în pat, și am plâns până la sufocare. Tata m-a certat: „Degeaba mai bocești acum! De ce nu l-ai ajutat? E colegul tău! Trebuia să țipi după ajutor. Du-te la el și vezi ce face!”

N-am vrut să merg. ÃŽn noaptea aia am adormit bâzâind È™i gemând ca un om bolnav. Cum închideam ochii, îl vedeam pe Horia întins pe spate, cu mânuÈ›ele în lături, formând o cruce mică. Și ningea invers, a moarte, cu ură…

A doua zi, n-a venit la școală. Mi s-au înmuiat genunchii. Păcatul mă strângea de gât. N-am auzit nimic în ziua aia, la cursuri, n-am înțeles nimic. Am privit numai spre ușă, poate vine. Dar n-a venit. După ore m-am dus la el. Nu mi-a deschis nimeni.

Peste câteva zile, a apărut. Dar nu m-a mai așteptat, așa cum făcea altădată. A mers înainte, spre școală. L-am strigat, dar nu s-a oprit. L-am ajuns din urmă, și, gâfâind, cu inima pe piept, agățată parcă de paltonaș, i-am cerut iertare, chinuită de mustrări. M-a privit trist, gol. Nu a scos o vorbă. Așa am ajuns la școală. „Zi, domne, mă ierți? Mă ieeerți? Te rooog! Am fost o tâmpită!”

Mi-a zâmbit. La sfârșitul orelor, a plecat cu maică-sa. Nu știu unde s-au dus.

De la întâmplarea asta, Horia n-a mai fost cum era înainte. L-am luat de mână într-o zi. Și-a smuls-o, și a fugit de mine. Doamne, cât de rău îmi părea! Dar ce puteam să mai fac?

Apoi, după câteva luni, la terminarea clasei, Horia a dispărut din cartier. Am aflat că s-au mutat din București. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

Dar, de fiecare dată când ninge, mă gândesc la el. De fiecare dată când ninge, îl văd. ÃŽi simt mânuÈ›a caldă cum mă È›ine, în partea dreaptă. Mereu pe dreapta…

Dana Fodor Mateescu

12.02.2021

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

16 Comments

  1. Răscolitor… dar ce frumos!

  2. <3 Mulțumesc!

  3. Ghiorghe Nicolae

    Vă citesc demult, am avut și un un subiect comun, Liceul Industrial 4! Această poveste este duioasă. Bietul băiat! Păcat că haimnalele alea au scăpat!

    • MulÈ›umesc! Erau È™i ei niÈ™te copii. InvidioÈ™i, aÈ™a cum sunt mulÈ›i È™i în ziua de azi. Bătăile între elevi erau, ca È™i acum, frecvente în È™colile româneÈ™ti sau pe stradă.

  4. Buzguța Jan

    Ahh ce crudă și dureroasă mărturisire!
    Sper ca să vă regăsiÈ›i…prietenul, pacea răspunsurile la acele nepuse întrebări!

  5. Mishu g.f.

    Frumos, foarte…

  6. Pricop Adrian

    Adorabilă poveste! Pe mine m-ai dus intr-a VI-a… Mi s-a intâmplat ceva asemănător, dar cu final mult mai bland si, până la urmă, chiar fericit… ♥️♥️♥️♥️♥️

  7. danmatei1206

    ❤️❤️❤️

  8. Horia Aludumitrudincapusatului

    dureros…

  9. Anonim

    Super, mi-am amintit copilăria,trist poate îl regăsiți

Leave a Reply