Răzbunarea

Răzbunarea nepoatei.

Pentru că nu știu care vecină se îmbogățise de pe urma creșterii nutriilor, (și-a cumpărat o motocicletă cu ataș, o pălărie șic, o barcă verde și un televizor Temp cu o lampă arsă, dar altfel perfect), Bențoaia s-a enervat, a înjurat în stilu-i caracteristic, și gata: ILUMINAREA.
A doua zi l-a convocat pe socialistul de tataia:
„Jorjică dragă, sperez să cumpăr oarece nutrii dân târg. Cân mi-o vini penzia, nu mă bag la a ta! Nu fașe ochii ăia așe! Am auzit că să vând binie blănurile, și așa ni-om înstări șî noi.”
Tataia a privit-o ponciș, a mai lins o țigară pe lung și-a zis doar atât: „Îhm”. Apoi a plecat senin ca un cintezoi. Începea telejurnalul și nu voia pentru nimic în lume să piardă o secundă din el.
Eu eram pitacă, șapte sau opt ani, și ascultam pe la uși ca o netrebnică („neam de manivelă, ca mumă-sa!” – zicea Bențoaia satisfăcută de precizare).

Când am aflat că ea vrea să cumpere nutrii, odată am sărit în sus: Uraaa! O să avem nutrii! Nutrii, nutrii, nutrii! Ce bucurieee!
Astea veneau pe lângă cei șapte câini, patruzeci de găini, unșpe pisici și paișpe sticleți.
Dar m-am oprit nedumerită. „Hopa! Ce sunt nutriile? Păsări? Hm! Sau pisici mai mari? Greieri? Nu! Cucuveleee! Asta eee! Maia cumpără cucuvele pentru blană.” Așa credeam. Nu văzusem în viața mea o cucuvea, decât în poze, și aveam impresia că au blană pe ele, nu pene. Deja mă vedeam dresoare de cucuvele, îmi imagineam cum le voi băga în ghiozdan și le voi scoate la școală, în recreația mare.
Dar tata mi-a distrus planurile. „Cum o să fie cucuvele? Nutriile sunt ca niște șobolani mai mari, și au blană.”
Ceee? M-am dezumflat și am întors spatele ideii de a le atinge și de a mă juca vreodată cu ele.

Peste câteva săptămâni, însă, în țarcul cu ochiuri din plasă de sârmă, unde altădată Bențoaia creștea porumbei (să vă mai spun cine i-a eliberat? Nu cred că e nevoie!) au apărut zece nutrii. Erau așa de drăgălașe, de frumoase! Cu blăniță, ochișori ca mărgelele, gurițe ca de șoricuț și dințișori (cam portocalii) de iepuraș.
Bențoaia le-a pus nume fiecăreia, ca să le recunoască, ca de obicei, și mi-a dat INTERZIS acolo, obligându-l pe tata să construiască o poarta din lemn, cu zăvor, între curtea ei și zona unde aveam eu voie să exist. „Picuță, aiasta-i bolundă și mi le distruje ca pă golumbii ceia.
Povestea cu porumbeii se întâmplase în urmă cu ceva vreme. Bențoaia mă pârâse mamei, – nu mai știu ce trăsnaie făcusem, erau așa de multe și de diverse, că uitam de ele. Așa că, am măncat o bătăiță de vis, cu palme peste bot, mânuțe și popou. Am plâns o oră încontinuu și nu m-am putut așeza nici pe scaun. Sfârâiau bucile, de iritate ce erau.
Atunci mi-a încolțit ideea de răzbunare: „Babo! O să te fac și io să plângi!”

M-am dus la cușca mare de porumbei și le-am deschis portița. S-au bucurat, săracii de ei! Au zburat așa de frumoooos! Tot cerul era plin de îngeri care-mi mulțumeau cu ochii, cu ciocuțurile lor și cu aerul dulce de sub aripi. În cușcă au rămas doar câteva ouțe și o proastă de porumbiță care n-a înțeles libertatea. Să fie sănătoasă!

Când a venit Bențoaia de la Plas Mataș (Piața Matache) a înlemnit. Apoi s-a pornit pe băsădit și tulăit, de ziceai că i-am distrus casa, viața, universul. „Iooi, tulai, oamini, ce-o făcut bolundaaaa! Nem ertem, nem ertem! Fută-tie tăți dracii dă bitang, mno, las că pun io mâna pă tinie, jar mânși!”
Dar ce? Credeți că m-a prins? Am fugit cât am putut de repede și m-am ascuns în boscheții de la primărie.
Seara, când soarele plângea cu miere roz peste oraș, m-am arătat și eu, flămândă, zgâriată și spășită. Toată strada Petru Maior era plină de porumbei fericiți, și de fulgi. Stăteau pe sârmele de curent și de telefoane. N-au mai vrut să intre la pârnaia Bențoaiei, nici morți, zburând unde a vrut aripa lor liberă și independentă.
Ea s-a văicărit o săptămână încheiată și a povestit tuturor ce i-a făcut nebuna de nepoată-sa. „Că nu șciu cu șini o sămăna, madam Goldman, nu șciiiiu! Picuță nu-mi călca pă vorbă, mă asculta, gândiești că era o fată mare, da aiasta-i Mamona, ie dracu-n cizme.”
Madam Goldman ofta cu gândurile prin Cuțarida ei natală și plescăia indignată: „Da criezi mata cî Samuiel al mieu ie altfiel? Zâși că-s proiectați d-același drac.”
O mai auzeam prin curte plângând fără nicio lacrimă, ca la ea la Bihor: „Nem galamb, nem galamb…”
Ca s-o oftic și mai tare, o imitam și fugeam: „Nem galamb, nem galamb”

Acum însă, bunică-mea avea nutrii, cum v-am zis mai sus. Cum le-am văzut în cușca aia „imensă”, de patru metri pătrați, iar începuse să-mi dea târcoale ideea libertății. Dar le-am mai lăsat câțiva ani buni, până s-au făcut mari cât o mâță, și s-au înmulțit, de abia încăpeau în țarc.
Tataia le-a amenajat și o baie dintr-o cuvă de metal, unde ele se bălăceau. Vara puțea încredibil, nutriile se căcau zdravăn, nu glumeau.
Erau vreo treizeci de elemente, blănoase și chițăitoare, puse pe etaje, cu scări din lemn, pe care le rodeau uneori și culcușuri ca niște sertare. Plus puii lor. Bunică mea nu mai prididea cu spălatul și strânsul mizeriei, însă duhoarea de nutrie (cine a avut, știe cum e!) o inhalam cu toții de dimineața până seara. Vecinii o certau: „Doamna Săndulescu, ce dracu faci acolo? Ai deșertat haznaua în curte? Pute, de-ți mută nasul! Nu mai putem respira!”

Bențoaia avea o moacă de învigătoare. Zâmbea parșiv și mărunțea vorbele printre dinți, de parcă sugea acadele roz: „Șî ce dacă puțăștie? Nu-i bai! Îi duhoarie dă la natură, mno, ni le iel, buta vagy! Apăi dumnieta, când tie duși la budă, nu miroasă?”
Și pleca lăsându-l p-ăla fără replică.

Să nu credeți că n-a făcut bani de pe urma creșterii nutriilor. A făcut, că era tare isteață și aprigă. Dar nu atâția cât și-ar fi dorit ea. „Păntru un ietaj, să aivă Picuță-al mieu o casă o țâr mai mare, cu baie înuntru, că tare-i grieu cu buda-n curtie șî cu prunși miși.”

Într-o zi însă, m-am hotărât să mă răzbun.
Am eliberat nutriile, așa cum văzusem eu la cinematograful Grivița, într-un film cu Sergiu Nicolaescu, la care mă dusese tata. Am luat un steguleț roșu, cu PCR, pe care tata îl adusese de la defilarea din 23 August și fluturându-l serioasă am deschis poarta:
„Plecați, nutriilor!”, le-am zis pătrunsă de-o emoție fantastică, crezând că ele îmi vor mulțumi într-o bună zi.

„Duceți-vă pe plaiurile voastre și fiți fericite. Căsătoriți-vă! Ați scăpat de închisoare. Vă elibereeez…”, zbieram ca o tembelă, de parcă eram pe scena TNB.
Animalele au luat-o la goană care încotro, pe stradă, disperate, buimace, neștiind ce se întâmplă. O dată cu ele, au ieșit și găinile tâmpite, plus căinii care au început să se cace și să se pișe entuziasmați pe la toate porțile.

Vai de mine, ce-a fost atunci! Nu e greu să vizualizați, așa-i? Peste treizeci de nutrii fălcoase agitându-se pe stradă.
Ai mei nu erau acasă, Bențoaia se șlepăia prin cartier, „cu trebi”.
Vecinii au început să alerge după blănurile vii care fugeau în zig-zag printre mașini.
Nea Orășeanu, cizmarul, auzind urletele, ieșise din dugheana lui c-o gheată maro-n mâini (tocmai o ciocănea) și râdea cu gura pân la urechi:

„Coțofană ce ești! Să vezi bătaie ce-ți iei dă la mă-ta diseară! Hahaha! Îți umflă curu ăla obraznic.”
Eu mă cocoțasem în salcâmul de la stradă și-mi bălăngăneam picioarele arborând o nepăsare superioară, dar, sincer, în sufletul meu o cam sfeclisem. (Dacă mănânc bătaie?)
Slavă cerului, vreo douăzeci de nutrii leșinate au fost strânse de vecini și aduse în curte. Pe trei le turtise un camion albastru și crăpaseră definitiv, iar restul dispăruseră fără urmă. Au fost furate de vecini, ori au plecat departe-departe…

La un moment dat, pe la șapte seara, a apărut și Bențoaia. Am crezut că moare acolo. S-a înverzit la față și s-a pornit pe blestemat și înjurat, așa cum n-o mai auzisem vreodată. „Ioi, tulai, Iștenem, Iesus Marie șî tăți sfinții! Bolândooo! Te scarmănă Picuță păntru asta! Bassza meg! Fută-tie sătana, dă prostană la cap, că n-am pominit un prunc mai rău, lumieee! Mi-o omorât nutriileeeee! Haaaaa!”

Alerga pe stradă, în cerc, de nebună, își rupea părul din cap, și se bătea cu palmele peste obraji.
Soarele, încă sus, că era vară, râdea și el în hohote de întreg circul. Mi se părea că mă aprobă și nu-mi mai era teamă de pedeapsă. „Păi, dacă și el mă înțelegea, atunci…”

Vecinul Fane, grijuliu și beat muci, încerca s-o liniștească pe Bențoaia (deja ciordise vreo patru nutrii, că auzise el undeva că-s bune și de mâncat și voia să-i facă și-un guler mișto nevestei).

„Lasă, bre, tanti Florico, uite, am recuperat treizeci. Dacă nu ieream io, rămâneai fără șobolani. Iete și găinili, ie toate? Ia numără-le! Mata să fii sănătoasă, că să mai întâmplă necazuri d-astea. Auzi, bre? Da nește palincă nu ți-a mai rămas? Un deșt, nu mai mult, că deja am lins opt beri, și tre să mă dreg…”
Bențoaia se mai potolise, a băut cu tâmpitul de Fane, a băgat toate nutriile la țarc, găinile, și-a chemat câinii, dar mă boscorodea în continuare și mă amenința. „Lasă, numai lasă! Îi vide tu!”
Eu rămăsesem în salcâm și începusem să tremur de frică, deja îmi imaginam ce chelfăneală o să încasez de la ai mei.

Mama a ajuns acasă prima. Cum a intrat în casă, țup, m-am dat și eu jos din copac. Nevinovată. Ghiocel, nu alta!

Bențoaia m-a pârât imediat, păi se putea?
Biata mama. Era așa de tristă și furioasă. Pleosc, pleosc, pleosc, trei palme, pentru început, dar bunică-mea: „Nu-i mai da, te, păste față, dă-i la cur, să i să suie mintia la cap, că tare-i prostană și re!”
Zbang, zbang, și la popou, de-am crezut că leșin de durere. Avea mama niște palme care usturau! Degetele i se transformau în ardei iute când o șucăream.

Am început să urlu și să mă tângui, să mă justific: „Dar ea de ce a…”
Pleasc, încă un ardei iute peste gură. Văleu, ce durea! N-am mai apucat să închei fraza. Pleasc! Pleasc!

Pe la nouă seara, când încă mai suspinam, a apărut și tata cu o nutrie mare în brațe. O găsise pe la Gara de Nord. Mă gândeam că o să mă ia și el la poceală și mă pregăteam. Oare unde-o să mă lovească? Nu mai era niciun locșor liber, mă înroșise mama bine de tot. O să-i dau degetul arătător. Era singurul nebătut.

Bențoaia deja era la fereastră, ca să mă toarne. Dar tata, cherchelit și vesel de ziceai că a fost într-o excursie gratuită cu zâne mov și pitpalaci, i-a zis: „Ți-am adus o nutrie. E a ta? Tocmai se pregătea să urce-n trenul de Galați. S-o fi săturat de atâta pușcărie.” Bunică-mea s-a cărat bosumflată, uitându-se urât la mine. În clipa aia, m-am strâmbat la ea. Nu m-am putut abține. Limba mi-a ieșit singură din gură, jur!

Tata nu mi-a făcut nimic. Nu m-a certat, nu m-a bătut, nici măcar nu mi-a reproșat ceva.

După ce toate s-au liniștit (Bențoaia încă tulăia prin curte!) am auzit cum a certat-o pe mama: „De ce-ai bătut-o așa de rău? Nu trebuia!”

Înainte de culcare, m-a pupat pe creștet și a dat drumul la radio. „De-ai fi tu salcie la maaal, m-aș face râu la umbraaa taaaaa.” Cânta Mihaela Mihai.
A doua zi era duminică și pentru că îmi promisese că mergem în Herăstrău, am adormit fericită.

Dana Fodor Mateesacu- 4 decembrie 2022/ Foto Pixbay

buta vagy- ești prost

nem golomb -nu-s porumbeii!

Nem ertem- nu înțeleg!

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!