Povești din vremea războiului: „O bombă a căzut pe casa lor și a distrus-o.”

PoveÈ™ti din război…

Profesorul Vintilă Mărculescu din Bușteni a avut doi copii, Viorica și Mișu. Viorica a fost mama soțului meu, Răzvan Gabriel Mateescu. În cele ce urmează, puteți citi povești din perioada interbelică, și din vremea grea a războiului, istorii neștiute ale căror protagoniști au fost cei menționați de mine mai sus. Autoarea lor este doamna Victoria Dimitriu care a intervievat-o pe doamna Rodica Filip von Becker, verișoara primară a Vioricăi Mărculescu (mama lui Răzvan).

Profesorul Vintilă Mărculescu, directorul școlii din Bușteni în perioada interbelică. (n.1885- d. 1939)

Avea o voce minunată, pe care a alăturat-o corului bisericii, dându-i strălucire

„Beckerii aveau mulți prieteni la Bușteni, din intelectualitatea de vază a orașului, cum era medicul G. Cataru, cum era directorul liceului din Bușteni, profesorul Vintilă Mărculescu, despre care simt nevoia să spun, spre știința cititorilor, că a fost un dascăl excepțional, care a pus condeiul în mâinile multor generații de copii ai Buștenilor. Și astăzi, cei mai în vârstă locuitori ai orașului își amintesc de contribuția lui însuflețită la viața culturală a Văii Prahovei. Era înzestrat cu spirit organizatoric, cu har muzical, fiind un talentat violonist. El a organizat corul bisericii din Bușteni, el dirija, și s-a ocupat de cor până la moartea sa, cu mult înainte de vreme, în 1939. A fost un bun prieten cu Otata (sculptorul Emil von Becker, n.m.). De alftel, eram și rude prin alianță. Soția profesorului Mărculescu, Maria, (tanti Mica), născută Șerbănescu, era sora tatălui meu, Stelian Șerbănescu. Avea o voce minunată, pe care a alăturat-o corului bisericii, dându-i strălucire. Cânta și la pian. Otto Schiel, patronul fabricii de hârtie din Bușteni, primar al orașului între războaie, i-a oferit o primă consistentă, din care ea a cumpărat un pian pe care l-a adus acasă. Copiii ei, verii mei, Viorica și Mișu, aveau o bună educație muzicală, cântau, fiecare, la două instrumente, pian și vioară. (…).

Profesoara Maria Mărculescu (Mica). 1920. Bușteni.

În vacanțe mergeam pe Valea Cerbului, la Gura Dihamului. Luau parte toți membrii familiei și prietenii de la Bușteni, de la București, ne adunam vreo 30 de persoane. Se pregăteau bunătăți, se umpleau coșuri cu mâncare și băutură, se lau pături și, dimineața, în jurul orei 10, se pornea cu mic cu mare, cu jupânese, ordonanțe și bucătărese, spre locul unde,în fiecare an se petrecea în acea zi. Odată ajunși, se aranjau păturile la umbra brazilor, iar băuturile era puse lângă mal, în apa rece ca gheața. Se petrecea cu mare veselie, cu lăutari, vin bun, grătar, ca oamenii fără griji. Copiii se jucau cu mingea, alergau și încercau să treacă, cei mai curajoși, pe celălalt mal al râului. Zis și făcut. Verii mei, Viorica, în vârstă de 10 ani și Mișu, de 8, au hotărât să trec cu ei peste apă, pe o scândură îngustă, ei ținându-mă de poalele rochiței, unul în față, celălalt în spate. Dar la mijlocul drumului am călcat în gol, m-am dezechilibrat și am picat în apă. Panică mare! Toată familia s-a pornit să țipe, să alerge pe mal, a căzut fetița, a căzut Rodica! Apa era foarte rece, curgea cu mare viteză. Toți țipau, se îndemnau, numai Otata, fără să stea pe gânduri, s-a repezit și m-a scos din apă. Nenea Tudorel, adică Theodor Șerbănescu, fratele cel mare al lui tata, a făcut o cronică ritmată a întâmplării.

„Într-o zi de vară caldă
La Bușteni, în plin sezon,
Intră Otata pe poartă
Într-o mână c-un baston.

— Hai, copii, toți, la Diham,
Mergem ca să ne plimbăm,
Dar pornim cu toți, tot neamu’,
Astăzi vreau să ne distrăm.

Luăm de toate, vin, mâncare,
Sticle cu sifon, pahare,
Unt, salam și vin Fetească,
Nimic să nu ne lipsească.

Și-o pornim cu toți, alai,
Veseli, care mai de care,
De, ca-n zi de sărbătoare!

Omama și Otata,
Tanti Mica și Rodica,
Mișu și cu Viorica,
Elsa și cu Ionel,
Pupa și cu Tudorel.

Frați, surori, cumnați și soacre,
Verișori sau nepoțel,
Cu cățel și cu purcel,
Am pornit-o cu mașina.

(…)

Sar cu toții, scandal mare,
Nea Vintilă cu paharul,
Lăutarul cu țambalul,
Nimănui nu-i vine-a trece
Încălțat, în apa rece.

Otata nu stă pe gânduri
Și-așa cum îl știți, vioi,
Sare iute ca să scoată
Nepoțica din șuvoi.”

Viorica și Mișu Mărculescu, pe vremea când războiul era departe. 1935. Bușteni.

Ororile războiului

Vremurile bune au început să apună odată cu intrarea României în conflictul armat din anii ’40. Rodica von Becker era copil la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial și își amintește:

„Pe 4 aprilie 1944, în dimineața aceea când lumea era confuză, căci nu se înțelesese dacă era prealarmă sau altceva, bombele au început să cadă ca grindina. Am fugit în subsol, fiecare cu valiza pe care o țineam pregătită zi și noapte. S-a auzit, în scurt timp, o bubuitură puternică, un nor de praf ne-a invadat, iar lemnele stivuite în încăperea alăturată s-au prăbușit. Căzuse o bombă chiar în curtea noastră, pătrunzând sub temelia casei, înfiptă acolo oblic, o bombă incendiară neexplodată. Au fost anunțate patrulele de apărare antiaeriană, a fost trimisă urgent o echipă pentru dezamorsare, pe noi ne-au evacuat în vecini și incidentul s-a încheiat cu bine.”

(…)

„La un moment dat, casa noastră devenise un refugiu pentru multe rude. Mătușa mea dinspre tată, Maria, avusese mult de suferit. După pretimpuria moarte a soțului ei, profesorul Vintilă Mărculescu din Bușteni, ea venise la București, preda la școala CFR și locuia lângă gară. O bombă a căzut chiar pe casa lor și a distrus-o complet, cu tot ce era înăuntru. Sinistrați! Au scăpat toți cu viață, pentru că nu erau în casă. În dimineața aceea, mătușa mea era la școală, iar copiii (verii mei, Mișu și Viorica Mărculescu) se adăpostiseră, împreună cu proprietarul casei, în fundul curții, într-un adăpost improvizat. Bomba a căzut în față. Acesta le-a fost norocul. Au rămas, din toată gospodăria, cu numai o plapumă, aruncată de suflul exploziei într-un copac! (Un bibelou din porțelan, fără cap, o căprioară și o noptieră, n.m.) Au găsit adăpost la noi. Sora tatei, Maria (tanti Mica, așa cum îi spuneam noi), a venit în casă cu copiii și au stat aici cam un an, iar fratele bunicii mele, Bubi Faust, a venit și el să stea la noi, într-o cameră de la etaj.”

Profesoara Maria Mărculescu (Mica) alături de elevii ei și copiii, Viorica și Mișu. 1936. Bușteni.

Autor Victoria Dimitriu (Mulțumesc!)

Fotografiile sunt din arhiva familiei Mateescu (Mărculescu-Șerbănescu).

DFM 25 decembrie 2023