Sevraj de manele

Sevraj. 🙂 Cu exact 19 ani în urmă, mă nimerisem ÅŸi eu să dau cu pixul ÅŸi să manevrez desăvârÅŸit tastatura ÅŸi mouse-ul încleiat, alături de alÅ£ii, la unul dintre minunatele noastre tabloide. La Libertatea.

Nu-mi plăcea, dar trebuia să-mi plătesc şi eu datoriile, utilităţile, ecografiile şi multe altele. În naivitatea mea încercam să aduc o pată de culoare şi „de altfel” în acel ziar în textele pe care le produceam. Nu vă miraţi că le zic așa! Reportaje nu erau, relatări, nu, ştiri mai mari, nici atât. Aşa-zisele „reportaje” erau ca o femeie drăguţă, fără un picior, chioară şi beată mangă pe deasupra. Făceam ce puteam. De multe ori nu-mi reuşea, recunosc.

Nici mama nu mă citea, iar tata, nea Pompilică Fodor, în afară de Star Trek, o limbă de trăscău, 15 diode ruginite, tranzistori buşiţi şi albinele care şi-au făcut un mic orăşel la el în cămara de la bloc, nu voia să ştie de nimic. Aşa că nu prea aveam cititori. Ei erau interesaţi mai mult de Simona Sensual (pe bună dreptate!) şi de premiile oferite „moca” doar dacă frecau puţin capul (scuzaţi!) ziarului, care avea lipit pe el un loz câştigător. Uneori!.

ÃŽntr-o zi -era vineri, ianuarie – mă cheamă ÅŸeful de la reporteri speciali (Paul Badea, n.m.) ÅŸi-mi zice solemn: „Dano! MarÅ£i pleci în Italia. Vreau de la tine reportaje cu ÅŸi despre diaspora, despre românii care s-au realizat acolo, care au muncit cinstit, care n-au făcut È›ara de ruÈ™ine, despre intelectuali, vox pop prin Roma, dar vreau să mergi È™i la Å£iganii din Milano, te duci în ÅŸatră acolo, vorbeÅŸti cu ei, te descurci. Dup-aia pleci la Padova ÅŸi la Roma. Drum bun! Haidipa!”.

Nici n-am apucat să mă dezmeticesc și-am plecat. Uitasem să vă zic lucrul cel mai important: eram gravidă în luna a-V-a. În mine creştea un băieţel ghiduş, care dădea din picioruşe, în timp ce eu mă aşezam cuminte în scaunul avionului.

În fine, ajungem la hotel (eu, copilul şi fotoreporterul) şi încep să dau telefoane. Din fericire doi dintre românii stabiliţi acolo au sărit să mă ajute. Inimoși oameni! Unul avea o discotecă la Milano, în centru, celălalt lucra la o firmă IT şi mi-a desenat schiţa drumului până la Cimitireo Maggiore, unde erau instalaţi „ţiganii mei”.

Acolo, la barăci, maneluÅ£ele răsunau zglobii, de jurai că eÅŸti în Ferentari, Matache sau în Pantelimon, mai spre margine, aÈ™a. Sunete, voci ÅŸi ritmuri diferite ţâşneau din maÅ£ele casetofoanelor: tan-tâcâtan, tâcâtan, tâc-tâc, „…eu am creier supersonic ce gândeÅŸte electronic..”, îmi explica, parcă numai mie, celebrul Guţă.

Tremuram de nervi, mai ales că făceam pe mine, îmi era foame, iar pirandele agăţaseră pe sus şunci afumate, cârnaţi şi copite de porci morţi. Îmi ploua-n gură, dar n-am cerut. Vă jur!

Peste ciubotele noastre noroite săreau şobolanii, mari ca veveriţele. Unii dintre ei erau chiar simpatici, am cunoscut oameni cu mutre mai puţin expresive.

„Hauardeee, săru`mâna la domnişoara!, mă salută reverenţios şeful ţiganilor. Eşti borţoasă? Ce ai? Băiat? Fată?”

„Băiaaaat!”, îi zic mândră, legănându-mi burtoiul plin cu lichid amniotic şi copil, bâltâc-bâltâc, în stânga şi-n dreapta, aşa cum fac fetiţele când se mândresc cu o nouă rochiţă.

Ce să vă mai povestesc? Cât am stat de vorbă cu ei m-am delectat cu un fundal muzical apocaliptic, de neuitat. Interpreţii, unul şi unul, prinţi, prinţese, regi, regine, copii de aur, de platină şi abanos!

„Păi, ăştia e pretenii noştri, îmi şopteşte bulibaşa direct în urechiușă. Noi n-avem botezuri aci, la Milano? Noi n-avem nunţi? Dăm un telefon şi-i chemăm pă şucari, ia zi, bă, cine-a fost săptămâna trecută?”

Oscar, un ţigănuş roşcat şi informat, turuie cu respect fiecare nume:

„A fost Guţă, a fost Adi, Copilu’, PrinÅ£esa dă aur…ăăă, mai mulÅ£i.”

Cică ţiganii pun ban pe ban, strâng în căciulă, de la unul şi de la altul, până iese o sumă frumuşică în euro.

„Aşa-i plătite vedetili dă top ieuropean!”, mai spune starostele, în timp ce trage un pumn în casetofon. Care și începe să zbiere. „Doi-zece, doi-zece, pentru fratili mieu, bosul boşilor, fără număr, pă sistem: Haaam un frăţiooor, dă care mi-e dooor, la greu şi la bineee, a fost lângă mineee!”, cântă Guţă, de-mi vibrează scaunul sub mine, perineul, băiatul nenăscut şi trompele, cu aţişoarele lor colorate şi vesele ca nişte mărţişoare. Toată lumea din jur oftează cu ochii aburiţi de durere. De durere s-au aburit şi ai mei, dar nu mi-e dor încă de frate-miu, efectiv simt că-mi plesneşte vezica urinară, iar bebeluşul dă din craci revoltat. Oare nu-i place Guţă?

„Aaaah, fac pipi!„, îndrăznesc să cârâi, sfâşâiată de crampe!

O ţigancă tânără şi semănând leit cu Amy Winehouse (Doamne, am început să am şi vedenii!) mă conduce la budă. Am scris budă? Eroare! Cum să vă explic? Era o „chestie” cam aşa: patru pari, legaţi între ei cu nişte cartoane pişate, o groapă adâncă şi pliiiină, iar în loc de uşă, o otreapă batantă în vânt, prevăzută cu o gaură. „Să te uiţi ca să vezi cine vine!” îmi explică piranda Winehouse.

Duhoarea? Mmmmm! O nebunie! Nici duÅŸmanilor mei nu le doresc asta! Sau poate un pic, mai vedem.

Termin „treaba” pe acorduri mai ritmate acum, dar cu versuri triste, excelente pentru beÅ£ivii care muÅŸcă din pahar: „AÅŸa sunt zilele meleee, una bună, zece releeee…”

Plec fericită din şatra europeană cu textele deja „scrise” în cap. Mi-am făcut treaba! Am scăpat cu bine, dar fredonez ca o dementă maneaua lui Adi Minune, zis şi de Vito, aia, ultima, cu zilele bune şi rele. La orice m-aş gândi, oricum mi-aş forţa gândul, oricât mi-aş striga creierul şi conştiinţa, nu pot! Nu-mi răspund.

Strâng din măsele ÅŸi lălăi cu voce tare altceva, melodioare de la grădiniţă: „Ba-te vân-tul frun-ze-le/seee-nvârtesc mori-ÅŸti-le…”, apoi cântece de mai târziu, de la corul Juventus Carmen în rândurile căruia activam în liceu: „Ruginiiiu, covooor, din frunzele ce mooor…!”, doar-doar scap de maneaua care mă chinuie. La sfârÅŸit, închei magistral cu două versuri din „Master of Puppets”, (Metallica) ÅŸi fac ca toÅ£i dracii. Nimic! ÃŽn inima mea e doar Adi Minune, cu zilele lui, una bună zece rele. Ptiu, piei, drace! Fotoreporterul mă priveÅŸte cu milă. Toată seara mi-au „cântat” în meninge, în cortex, în celule ÅŸi-n sânge, noii mei amici maneliÅŸti.

Noaptea am avut un coÅŸmar: Mircea Toma, Dan C. Mihăilescu ÅŸi Brunea Fox (în vis avea figura lui Ozzy Osbourne ÅŸi nu pricep de ce!) mă judecau pentru că eram manelistă. Mă înfierau în fel ÅŸi chip. ÃŽn sală se vedea ÅŸi tovarăşa Ana Pauker, era ÅŸi CeauÅŸescu. ToÅ£i mă acuzau ÅŸi mă arătau cu degetul. Urma să fiu trimisă la canalul maneliÅŸtilor ÅŸi plângeam, plângeam. „Nu, vă rog! Eu, eu…doar…am…”, încercam să le spun ceva. Dar ei nu mă ascultau ÅŸi cuvintele se înnodau de parcă aveam limba prea lungă. Brrr! Vise!

A doua zi trebuia să ne întâlnim cu patronul discotecii. Aflu că e de… manele. Aaaaaa! Iar manele!?

Eu aş fi scris cu dragă inimă despre un pictor apreciat, despre un nou artist român care își desfăşoară activitatea, cu succes, la Opera din Milano sau despre un regizor talentat plecat din ţară. Dar ce impact ar fi avut story-ul meu în lumea colorată de cartier, în lumea şoferilor RATB, a taximetriştilor, a faianţarilor, a mecanicilor auto, a oamenilor de rând, obişnuiţi, din Crângaşi, Pantelimon sau Berceni? Și ei citesc ziarul. Şi cum m-ar mai fi privit în ochi tanti Nuţa, femeia de serviciu de la blocul unde locuiam, dacă în loc de poveşti despre manele i-aş fi scris despre artă? M-ar fi sancţionat aşa cum ştie ea mai bine: mi-ar fi măturat tot gunoiul de pe palier sub preş şi ar fi bălăngănit din cap exact cum făceau pe vremuri căţeluşii ăia de jucărie, care se puneau la mașini, în spate, „să fie frumos”.

Cât timp am discutat cu patronul de discotecă (un frate mai mare al lui Shirley Temple: blonduÅ£, ochi albaÅŸtri, frumuÅŸel) am ascultat, la greu, manele. Pe „sistem turbo industrial”. N-am să pricep niciodată ce au maneliÅŸtii cu sistemele astea! Sunt înnebuniÅ£i să le bage în propoziÅ£iile lor. Cine n-are sistem e un nimeni! Probabil vor descoperi în viitor că ÅŸi sistemul nervos, endocrin, digestiv ÅŸi… solar sună miÅŸto. Dar până vor afla de ele cred că va trebui să mai aÅŸteptăm. Ce bine!

A doua zi am plecat la Padova, dar nu înainte de a trece prin Verona. Până acolo am ajuns cu un BMW manevrat cu talent (hait, c-a început să-mi devieze vocabularul ÅŸi aÅŸa sărac!) de un prieten milanez. Åži ce credeaÅ£i, că pe drum am ascultat Black Sabbath? Steve Vai? Depeche Mode? Wrooong!!! Au fost numai manele, una ÅŸi una, pe teme specifice: „Străinătate, străinătate, degeaba am eu aici de toate…”, „M-ai părăsit ÅŸi vei plăti” sau „Vrea gagica mea la mare, că e albă pă picioare”.

În gară la Verona am avut încă un şoc, aproape anafilactic. Paporniţe de rafie, bere Ursus la cutie, băieţaşi cu trei coji de seminţe prinse-n barbă şi priviri subţiate, băbuţe la cerşit, puradei, autobuze cu români abia picaţi din ţară. Şi manele din nou. Ceee?! Am nimerit în gară la Slobozia? La Caracal? La Feteşti?

Mă uit în jur. Mă ciupesc de antebraţ. Totuşi e Italia, e oraşul îndrăgostiţilor. Romeo şi Julieta? „Acilea în Italea şi macaronarii ascultă manele, îmi şoptește un spălător de parbrize. Nu înţelege ei ce zice ăia acolo, da’ le place melodia şi ritmu’. Io am lucrat la un patron dă termopane şi avea patru CD-uri cu Guţă şi Nea Calu, să n-am parte dacă te mint, să moară sor` mea, Clementina!”

După șase zile de „training” cu manele m-am întors în ţară. Obosită, plină de subiecte, mai grasă și mai nervoasă.

Am ajuns cu bine şi-n șapte luni. Au mai trecut câteva săptămâni și-am mai făcut o forţare. M-am dus la Miss Piranda, la Sala Polivalentă. Eu, copilul, (tot nenăscut), Răzvan şi fotoreporterul Migo. N-a fost iniţiativa noastră. Puteam să refuz, dar n-am vrut. Muream de curiozitate să văd cum e!

Vai de mine, copii! Ştiţi cum era la concertele meseriaşe de pe vremuri, cu Iris sau Celelalte Cuvinte? Clănţăneau toate gândurile-n om, iar când Minculescu trăgea un chiot specific, ţi se desfundau sinusurile, chakrele, şi-ţi treceau coşurile de pe frunte.

Dragii mei, la Miss Piranda am stat nouă ore până s-a ales zâna zorilor! Nouă ore!!!! M-am împrietenit cu patru băieţași „bazaţi”, cu Merţan şi Porsche în ogradă, care mă îmbiau civilizat: „Să moară mama, dansezi? Ce dacă eşti borţoasă? Face bine la copil!”. Am mâncat trei pumni de seminţe, am băut bere de la un puşti şi am înghiţit vreo 15 fondante oferite de un tataie cu toţi dinţii, aur sincer de 24K.

Am crezut că mor, că nasc acolo. Din Răzvan al meu se zărea doar ciuful sculat, într-o mare de fuste colorate şi cozi despletite, iar fotoreporterul era pe burtă, lungit pe scenă, crăcit în poziţii aproape ginecologice şi imposibile, încerând să le prindă în poză pe pirande. Şi boxele: bum-bum-bum.

Bietul meu bebeluş! Numai Salam, Minune, Petrică Cercel, Denisa şi alte nume celebre au zbârnâit în scăriţele şi-n nicovalele lui fragede.

Am încercat zilele următoare să-mi spăl păcatele. Am ascultat fără număr, fără număr, pe sistem clasic de data asta, Recviemul lui Mozart, cantităţi industriale de Wagner, Bach (chitară clasică), Corelli, Chopin, Grieg, Chilian, caffe-concert ÅŸi muzică de relaxare. Ce-am găsit ÅŸi eu prin casă.  Mi-am cerut iertare cum am ÅŸtiut. Poate merge…

N-a trecut mult de la Miss Piranda ÅŸi… am născut. Mai devreme niÈ›el, cum altfel?! Răzbunarea lui Andrei, piticul meu drag, pe care l-am terorizat cu manele în timp ce se afla la căldurică, a fost pe măsură. Copilul urla întruna ÅŸi numai cu Taraf TV îl puteam liniÅŸti. Eram disperată!

Răzvan mă lua în râs: „Las’ că-l face tata manelist, cântă la nunÅ£i, la botezuri…” Lovită de remuÅŸcări, Å£opăiam ca nebuna cu el în braÅ£e. Am încercat zadarnic să-i pun muzică de relaxare, Manowar – Kings of metal, chitară clasică, balade, Mozart for babies, cântece de leagăn cântate de Corina Dănilă ÅŸi Narcisa Suciu.

Niente! Puştiul urla şi se strâmba, de parcă-i dădeam să bea oţet cu ardei iute. Însă când apărea Guţă, râdea, dădea din mânuţe şi tăcea. Dacă se ivea şi Ionuţ Cercel cu „Chaiorie”, Andrei era în extaz.

Eu plângeam. Şase luni de zile mi-am „îmbogăţit” cunoştinţele muzicale şi am slăbit 12 kg.

Afară, când ieşeam şi auzea la vreo maşină un „sol-mi-sol” de manea, gata: căsca ochişorii ăia bizari şi frumoşi. Aplauda şi era atât de bucuros, că-mi era milă să plec mai departe şi să-i stric „jucăria”.

Când Andrei a împlinit 7 luni am făcut un consiliu de familie. Nu se mai putea! Am hotărât să intre în sevraj manelistic.

A fost greu la început. Copilul era şocat. La început i-am pus Paraziţii. El plângea după Guţă şi milioanele lui, care cad ca avioanele. Apoi i-am pregătit un coctail de Cheloo, necenzurat, combinat cu Apocalyptica şi Ana Magdalena Bach.

Nu m-am lăsat! Cui pe cui se scoate! Răzvan râdea cu degetul pe telecomandă. Seara îi puneam Ada Milea – Apolodor, Mozart for babies ÅŸi Paco de Lucia. DimineaÅ£a, prinÅ£ul meu avea parte de Madonna ÅŸi Margareta Pâslaru. Era aÈ™a de ameÈ›it, că nici el un mai È™tia ce vrea la un moment dat. Dar la 8 luni, băiatul era LIBEEEER.

ReuÅŸisem!

(ScuzaÈ›i-mi greÈ™elile din limba romani! Am scris cum am auzit. 🙂

Dana Fodor Mateescu

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!