O naștere aproape normală?

NaÈ™tere… Am născut la celebra maternitate GiuleÈ™ti din BucureÈ™ti. Celebră, din mai multe motive, dar nu vă mai răpesc din timp aducându-le aici. Le găsiÈ›i È™i singuri, dacă vă preocupă. 😉

Înainte de asta, îmi imaginam că totul va fi OK. Dar visul meu, ca de obicei, nu s-a potrivit cu realitatea.

25 aprilie 2007, Europa, România, dimineața pe la opt. Eu, la ușa „internărilor”, așteptând. Hol strâmt, mirosind a ceva usturător și a cafea de la automat. Lume multă, pestriță și stresată.

Din când în când, printre noi, treceau plutind, asistentele medicale, preocupate, inaccesibile. Prințese!

După trei ore de stat în picioare (umflățele-butuci, plus o burtă mare în dotare) sunt chemată în camera unde se fac internările. Dau buletinul, spun numele doctoriței. Mi se completează fișa. Cineva mă trage de mânecă. O femeie de la garderobă, am presupus. „Hai, mamă, să-ți dau o cămașă de noapte, fuga, fuga, că n-avem vreme! Dup-aia, țuști, la sala de operatii, pă pat!”

Scot rapid țoalele de pe mine și mă îmbrac cu ce-mi dă ea. Apoi mi se face dintr-o dată frig:

„Doamne, azi chiar o să nasc!”

Sala de operaÈ›ii. UÈ™ile sunt din termopan, în contrast cu toata clădirea care e veche È™i destul de jupuită prin unele locuri. ÃŽntr-o cameră sunt cinci paturi cu gravide, plus o targă pe roÈ›i, cu una care a născut deja. Are un ac înfipt în braÈ›. E albă la față È™i-È™i È›ine celularul pe piept. Celelalte gem sau urlă, după cum evoluează dilataÈ›ia care le joaca feste: 3 cm., 8 cm. sau nimic…

O moașă, cât un șifonier bătrânesc cu două uși, le controlează în vagin, vârând două degete. Dumnezeule! Are niște palme aspre, de fierar-betonist fruntaș. Îmi închipui că ar putea să bată și cuie cu ele și nu simte durerea. Mi-e tare frică de ea, dar e o profesionistă. A făcut asta de mii de ori, sunt convinsă. Am încredere!

De fiecare dată când sunt tușate, fetele zbiară ca tăiate cu lama și date cu sare pe rană. Dacă vreuna are dilatație 10, e dusă la masa de operații. Dacă nu, mai stă.

Clipele trec greu. Mă ia groaza. Vreau acasă! Vreau departe! Mi se pune un nod în gât și-mi vine să plâng. Am tensiunea 14 cu 9, dar ce mai contează!? De afară vine miros de grătar, cineva face mititei. Închid ochii și trag în piept aroma. Aș fugi, dar cum? Unde?

ÃŽnchid ochii È™i îmi reamintesc de ce mă aflu la spital. NaÈ™terea copilului meu e provocată de ginecolog. Sunt gravidă în opt luni È™i jumătate, iar bebeluÈ™ul meu cică a dat semne că vrea să iasă mai devreme, aÈ™a că…trebuie să-l scot afară. AÈ™a mi s-a spus. Și am crezut, că n-am diplomă de medic È™i specializarea în ginecologie.

Gravidele urlă pe rând, fiecare în altă tonalitate. Una țipă subțire, alta geme gros, în funcție, probabil și de zona geografică de care aparține. Oltencele chirăie subțirel, cu efecte, parcă-ar cânta. Ardelencele sunt mai molcome și rezistă mai bine. Io-s din București, dar am rădăcini prin Bihor și Cadrilater, așa că mă gândesc, încă, la posibilitatea exprimării durerii: ori fac ca bulgăroaicele care cântă muzică populară ori ca bihorencele care bagă și-o țâră de maghiară-n spectacolul artistic. Poate le combin, nu? Voi fi de vis, păcat că nu mă auziți! ;-) 

La început toate rabdă, dar după aia… vai! Èši se rupe inima de mila lor.

Din când în când, într-o pauză de durere, se întreabă una pe alta în șoaptă, aproape vinovate: „Tu cât îi dai doctorului? Io am rezolvat cu 500 de lei, a zis că nasc normal. Dacă îmi face cezariana costă 500 de euro.”

Dar asta nu e tot, pentru ca trebuie să cotizezi 100 de lei și moașei, în caz că te simți. Apoi asistentei, femeii care împinge targa la salon, medicului neonatolog, ce-ți ia în brațe bebelușul și-i dă notă, asistentelor de la neonatologie. Tuturor. În caz ca ești vizitată, cinci lei sunt destinați gardianului, care e foarte corect, nu lasă pe nimeni să intre după program! Și Slavă Domnului, o lăuza are nevoie de iaurt, lapte, vată, comprese sterile, pamperși, cremă specială pentru tăieturile de la perineu și multe altele. Care tată nu bagă mâna în buzunar, știind că sus, la etajul doi, îl așteaptă nevasta și pruncul nou-născut?

Când durerea învinge, și învinge întotdeauna, pentru că e mai tare, gravidele țipă că vor „epidurala” sau peridurală. Moașa vânjoasă cât un tanc T34 le zice de la obraz: „Pă vremea mea nu erau d-astea și nășteau femeile și atunci! Ce va mai alintați, zăăău așa!”

Hopaaa! Mi „se rupe apa” È™i mie. Membrana! De fapt, mi-o rupe moaÈ™a, cu ciocanele ei de degete. VreÈ›i să vă spun cum a fost? Mai bine nu! 😉

Încep durerile. Violente. Am senzația că 20 de hiene trag de măruntaiele mele. Mă alătur celorlalte femei care urlă hotărâte. „Fată, ți se întâmplă asta pentru că nașterea ta e provocată!, îmi geme, ritmat, în ureche colega de pat. Zicea domnu’ doctor că alea care nasc ca tine, cu ovul, așa pățesc. Cere epidurală, că nu reziști!”

O peridurală e 300 de lei. Așa mi s-a spus. Mare lucru! Ce nu faci, ca să scapi de asemenea chinuri?! Eu, una, mi-aș injecta ceva și-n cap, numai să se oprească, i-aș da doctoriței și mașina și bărbatul și inelele de la mână și foenul de la Cristi.  Strig: „Vreau epiduralăăăă, că nu mai pot! Vă rooog!”

Apare o doctoriță blondă, drăguță ca o veveriță. Eu deja am spasme și fac spume la guriță. Moașa barosană mă ține de cap ca pe-o vită căreia i se pune crotalul la ureche. „Nu te mișca, fată! Trage aer în pept!”, zice.

Trag!

Țeeeep! Epidurala e făcută. Nici n-am simțit. Am niște furtunele legate de gât, lipite cu plasturi, am o branulă în coloană și la mâna stângă.

Între timp, pe femeia de serviciu o apucă măturatul, acolo, în sala de travaliu. E veselă, de parcă și-a măritat fata cu Enrique Iglesias, sâmbăta trecută. Dacă ar cânta și câte ceva de pe la ea de prin sat, chiar că nu mi s-ar mai părea nimic deplasat în gestul ei. Particule fine de praf zboară printre noi, ni se agață de buze și de gene, când respirăm spasmodic. Înghițim. Ei și? Pe vremuri cum nășteau femeile la câmp? Ete, na! Ce nazuri mai fac și eu!

Pentru că am deja dilatație, dar oasele bazinului meu îndărătnic și bulgăresc refuză (tu-ți bazinetu` mă-tii!) să fie mai elastice, moașa mă invită să mă așez pe o găleată roșie, pe gura căreia a pus o cârpă: „Nu iese copilu’, aşa că tre’ să te scremi aci, pă găleată. Ca la caca să faci, ca la caca. Dă-i bătaie!”

Ce? Cum? Aaaa! N-am mai pomenit! O să nasc într-o găleată? WTF?! E cumplit! Jenant! Sunt desfigurată, apele curg pe mine năvală.

Uşa sălii de naşteri se deschide, din când în când. Doctorii intră şi ies, iar eu, ca o bolândă stau „ciucită” pe găleată, indecentă, în mijlocul salonului şi mă screm, de-mi ies ochii din orbite. Mai apuc să văd că pe hol așteaptă tătici și părinți îngroziți de ceea ce mi se întâmplă. Minunat!

Durerea atroce râde cu gura până la urechi de mine. ÃŽmi muÅŸc ÅŸi buzele pe dinăuntru. Sângele e dulce ÅŸi mi se face sete. O stagiară tinerică discută cu alta, la doi paÅŸi de zbuciumul meu. ÃŽi simt până ÅŸi parfumul: CKOne, îl recunosc dintr-o mie, pe vremuri mă dădeam È™i eu cu el. Pe vremuri… Acum nasc.

Aaaaaa! Splendide chinuri!

Oare cum pot fi stagiarele așa de relaxate când, la nici un metru depărtare urlu ca scoasă din minți?! Tre`să ai un naturel foarte solid. „Unde pleci de 1 Mai?” zice una. Amica îi răspunde căscând liniştită: „În Corfu. A aranjat el totul. Abia aştept. Vii la o țigară?”

Aaah, aÈ™ fuma È™i eu, nu una, ci paiÈ™pe o dată!!! Chiar dacă m-am lăsat… Dar stau cuminte pe găleata mea È™i mă screm ca o pedepsită. Ca să nu înnebunesc definitiv, îmi imaginez cum o să stea la plajă doctoriÈ›a, fericită ÅŸi mulÅ£umită, cu un coctail albastru în mânuţă, departe de toate urletele, gravidele, placentele noastre sângerii, de prematurii cu probleme ÅŸi mizeria asta de viaţă din maternitate. ÃŽnghit în sec ÅŸi-mi văd de treabă.

Sufăr ca o eroină. Mă ia È™i râsul, vai de capul meu! Ce mai eroină! Sunt invidioasă câteva clipe pe gravidele care au pauze de durere. Ele nasc normal. Eu, cu ovul! Mă arde în uter o gheață care taie. Simt usturimi, lovituri, mici explozii cu È™rapnel. ÃŽmi smulge cineva carnea din pântec? Nu! Mi se pare. Oare pe el îl doare? Sper să nu… Dă-mi, Doamne mie suferinÈ›a lui! Pliiiz! Te implor! Fac ce vrei TU! Rabd, cânt, leÈ™in, zbor! Orice! Numai să nu pățească Andreiul meu ceva!

Deodată, mă trezesc pe masa de operații. Moașa, haidaaaa-haaa, călare pe mine. Câte kilograme o avea, Dumnezeule mare? 100? 130? Ea, săraca, vrea să terminăm mai iute. Parcă eu nu?!

Mi se împăienjeneÈ™te vederea. DoctoriÈ›a mea, care seamănă leit cu Paula Selling, e frumoasă È™i calmă. Mi s-au astupat urechile, dar o aud ca prin vată È™i o văd cum cântă la valva Kristeller: „Ploua infernaaaal…È™i noi ne iubeaaam prin mansaaardeeee”.

Nu mai am aer! Moașa mă apasă: „Haaai, haaai, încă o dată! Păi ce faci, făi, fată, dai ochii păste cap? Iese copilu`!”

Mă rog la toți sfințișorii cunoscuți și necunoscuți încă, îmi cer iertare pentru toate prostiile pe care le-am făcut în copilărie.

Nimic! Chinurile prin care trec? Ebluisante! Maxime! Monumentale! Așa, ca pentru mine. „Hai, haaai! Hai, odatăăăă, Andreeei!”

Nu È™tiu prin ce minune se curmă durerea brusc È™i apare EL ca o lumină. Se termină totul, È™i începe totul. DoctoriÈ›a mea zâmbeÈ™te È™i…văd că scoate o păpuÈ™ică vie din mine. Andrei Cristian Mateescu. El e!

Am un băiat de 2900 de grame și 50 de cm. Nu respiră din prima, nu plânge, așa că o asistentă îi administrează oxigen.

Primește nota 8 în scorul APGAR. Mă întristez, dar n-apuc să mai întreb ceva, că sunt cusută repede la perineu și uit. Faimoasa anestezie s-a dus de mult.

Aaaaaa. Brrrrr! Uuuuu! Iiiiii! Liliiiiiiii! Simt cum intră acul în muşchi şi mă seacă la inimă. Ce inimă? În limbă simt durerea. Mă gândesc la torturile medievale, la sărmanul Gheorghe Doja, (bre, nea Gheorghe, tare tre` să te fi chinuit și matale pe scaunul ăla fierbinte, și cu coroana aia pe cap), mă gândesc la Fecioara de Fier, Vlad Dracul şi la ţepele lui, ah! Strașnic moment!

ÃŽncep să tremur, mă zgâlţâi ca lovită de Parkinson. Mi-e înfiorător de frig, de parcă m-aÈ™ plimba goală, în ianuarie, pe Transfăgărăşan. Frig, frig absolut! „Păi ai pierdut sânge, d-aia È›i-e frig, e normal…”, o aud pe moașă că zice. Chiar îmi vine s-o pup, de fericire. E de treabă, totuÈ™i.

Asistenta îmi pune Andreiul pe piept. E călduÈ›. O inimă cu ochiÈ™ori È™i cu o guriță mică-mică. Frumos la chip, fără deformări, cum am văzut la alÈ›ii, bine desenat È™i…cu o culoare de porÈ›elan. Dar la trupuÈ™or… puÈ›intel. Se termină cam repede. „Oi fi eu epuizată, îmi zic, È™i-l sărut pe frunte. Am fost prima! Yes! Al meu!„

În noaptea aceea nu l-am văzut. Am trecut pe la salonul lor, m-am fâțâit ținându-mă de pereți, l-aș fi vrut lângă mine. Urlau bebelușii, de mi se încrețea carnea pe mine, de milă! Doamne, dar nu era nimeni acolo? Cum putea cineva să-i lase să plângă așa de mult?

Dimineața, m-am dus să-mi văd prințul. Pe vremea aia, la maternitatea Giuleşti nou-născuţii nu erau lăsaţi cu mamele, cu toate că în saloane existau nişte pătuţuri speciale donate de o firmă. Abia mergeam, mă dureau tăieturile. Voiam să-l văd, să-l strâng în braţe, să-i spun cât de mult l-am dorit, cât de mult l-am aşteptat, să-i povestesc cum am plecat în delegaţii, cu el în mine, şi prin ce peripeţii am trecut amândoi. Mama şi Andrei.

La uşa Neonatologiei așteptam vreo 20 de lăuze. Dinspre WC adia o putoare, de-ţi venea să verşi. Era două bude jegoase, pe care se băteau vreo 40 de lăuze, plus gravidele internate care aşteaptau să nască. Pe jos, dospeau tampoane însângerate, bucăţi mari de vată, supozitoare scăpate, „ape rupte”, membrane. Dacă aș fi avut un telefon care să facă și poze, aș fi făcut, cu siguranță! Dar aveam un biet Nokia, vechi, împrumutat de colegii de la Libertatea, unde lucram în 2007. Nu făcea poze.

Intrarea în toaletă era la câţiva paşi de salonul unde stăteau nou-născuţii. Când se deschidea uşa budei, odată cu cea a salonului de nou-născuţi, duhoarea de sânge şi fecale zbura în jet spre copii, transferându-se parşiv, acolo unde ar trebui să domnească sterilitatea şi curăţenia.

În sfârşit, am intrat și ne-am putut vedea şi alăpta bebeii. Al meu era nespălat, avea pe căpşor urme de sânge. Mă uit şi la alţii. Erau la fel. Vreau să întreb ceva o asistentă, dar mă repede, acră, turuind fără oprire: „De ce n-are pempărşi număru’ 79? Sacu’ lui e gol! Ce aştepţi? N-are nici ulei, nici pudră Baneocin pentru buric. Veniţi toate cu mâinile goale şi vreţi să vi-i spălăm şi să vi-i îmbrăcăm cu pempărşi de la noi.”

Am rămas mască. Nu înțelegeam ce se petrece. Eu pusesem de cu seară, la două- trei ore după ce am născut, tot ce trebuie în sacul copilului (pempărși, pudră, ulei), dar se pare că cineva a umblat în săculeț și am rămas fără. Oricum, nu-mi imaginez cum reușește un nou-născut să facă pipi și caca de cinci ori în patru ore! Nu am curaj s-o mai întreb nimic. Mă privește urât, mai că mi-ar trage una în bot, așa că renunț.

Mă duc la copil. Îl iau în braţe şi plec la „camera de alăptat”, adică un hol strâmt, de un metru jumate pe trei metri, unde mămicile stau îngrămădite cum pot. Nu mă aşez pe scaun. Mă dor cusăturile. Mai bine e în picioare!

Mă sprijin de un zid ÅŸi îl privesc fascinată pe Andrei. Cât e de frumos! Åži e aÅŸa de mic! Doamne, ce fericită sunt. E al meu, al meu, al meu! Celulă din celulele mele, ochi din ochii mei, sânge din sângele meu. Doar el a auzit cum bate inima mea pe dinăuntru ÅŸi mi-a ÅŸtiut gândurile. AÅŸ vrea să-l sărut peste tot, centimetru cu centimetru, de la unghiuÅ£e până în creÅŸtetul căpÅŸorului, acolo unde fontanela e încă deschisă spre cer. Andrei Cristian Mateescu, bine-ai venit pe lumea asta infectă! Să aduci, tu, lumină cu sufletul ÅŸi ochiÅŸorii tăi minunaÅ£i, făptură îngerească…

Plâng, plâng şi plâng. De bucurie, nu de isterie sau depresie post-partum. N-am d-astea!  Îmi aduc aminte, într-un târziu, că trebuie să-l şi alăptez. Cu ce? Mă uit la celelalte fete. Au toate țâțele scoase afară. Aham! Doamne, mister Bean scrie pe mine! Scot și eu una. Dreapta, că era mai aproape.

Dragilor, mamelor, prinÈ›eselor! Mă dureau ambele „elemente”, de turbam! Lapte ioc! Vine o asistentă, mă vede că mă străduiesc, plescăie enervată, mă trage de sân È™i…aaaaaaaaaaaaaaaaaaau! Mă mulge. Doare al dracu’! ÃŽmi vine să fac pipi È™i să È›opăi, în acelaÈ™i timp, de usturime. Colostrul îşi face apariÅ£ia. Cam cât o lacrimă. Asta e mâncarea lui Andrei? CopilaÈ™ul era cam adormit. N-a prea supt. Și nici nu È™tia. Iar eu…cum să-l învăț? Doamne, ce complicat! Dar maimuÈ›ele alea cum fac? Pisicile? Nu mă ajută nimeni? Am lapte, dar nu iese!

A doua zi observ că Andrei are febră şi începe să facă icter. Ar trebui pus la una dintre lămpile speciale din salon. O anunţ pe una dintre asistente. Mă priveşte cu nişte ochi tulburi, păcurii, apoi îşi lipeşte palma – cu care a deschis uşile, a schimbat copiii şi, în general, a făcut o grămadă de treburi văzute şi nevăzute – de faţa pruncului meu şi zice: „N-are nimic!” Apoi pleacă aşa cum a venit.

La următoarea alăptare, feţişoara bebeluşului meu e maronie. Arde. Iar o „deranjez” pe asistenta respectivă, care îmi zice de la obraz: „Nu-i aşa că nu ştii cine sunt? Te faci că nu mă cunoşti, madam Mateescu? Ai uitat că ţi-am avut grijă de copil după ce ai născut?”

Cum era să È™tiu cine a avut grijă de el? Pe mine m-au dus pe targă în salon È™i m-au lăsat să zac în liniÈ™te È™i deplină bucurie a chinurilor…

Asistenta e supărată-foc, Bistriță revărsată. Ia să vedem, oare ce o îmbunează?

Las copilul şi plec în salon. Iau 50 de lei, mă întorc şi îi vâr în buzunarul mâhnitei, care brusc se înveseleşte ca la nuntă şi începe să fie prietenoasă, numai că nu saltă pe călcâie: „Te doare sfârcu’, ţi-a curs sânge din sân?”, zice în timp ce-mi pipăie halatul. „Da, răspund. Nu pot să alăptez!”

„Păi, să-ţi dau un mamelon din silicon. Costă 12 lei.”

Fuge şi mi-l aduce între degete, spălat la chiuvetă. Folosit. E bun şi ăsta.

După ce plătesc totul, fiul meu e pus la mare cinste sub lampa vindecătoare.

Dar dacă nu aveam banii ăia?

A treia noapte, a fost de gardă o asistentă tânără și frumoasă: Roxana. Ce minune de fată! Bebelușii au fost spălați de ea, schimbați, unși, îngrijiți. Am trecut de câteva ori prin dreptul salonului, ca de obicei. Copiii nu plângeau ca în celelalte nopți. Dormeau liniștiți. Dacă 50 % din personalul medical ar fi ca fata asta, am fi salvați.

O altă problemă chinuitoare (și nu numai pentru mine) a fost utilizarea WC-ului. Las la o parte mizeria, că nu-s o mironosiță crescută-n puf și roze, iar cu vezica biliară stau bine, mersi. Dar din două closete împuțite, unul dintre ele nu avea colac. Cum se putea așeza o lăuză (tăiată la perineu) ca să-și facă nevoile? Desigur, avea variante:

A) se putea cățăra cu papucii care alunecau teribil.

B) ar fi putut să-și proptească fesele direct pe ceramica udă de pișat

C) ar fi putut să fugă acasă.

Eu am ales ultima variantă…

După patru zile de chin, am ieșit ca fulgerul din maternitatea Giulești. Am fost fericită, îmi venea să zbor.

În timpul nașterii am suferit un drăguț de AVC, (am aflat ulterior) dar ce maica mă-sii mai conta? Și cui îi păsa? Era un amănunt peste care am sărit ca la șotron. Eram vie? Eram! Copilul era viu? Era! Asta era important!

Am născut. În fond, a fost un fleac.

Ce mare lucru?

Dana Fodor Mateescu- 2007

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici:

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!