„Misterul” morții lui Eminescu

Misterul…

De-a lungul anilor, unii literați de mare prestigiu au acreditat ideea că poetul Mihai Eminescu, ajuns la sfârșitul vieții în pragul nebuniei, ar fi murit din cauza sifilisului. Criticul George Călinescu era convins de acest lucru. Dar nu toată lumea împărtăşea aceste păreri, mai ales apropiaţii poetului, scriitorii Al. Vlahuţă şi I. Slavici care au fost alături de el în acele clipe dramatice.

Eminescu „era o grădină de frumusețe”

La sfârÅŸitul anilor 80, medicul neurolog ÅŸi neuropatolog, dr. Ovidiu Vuia, un iubitor al operei marelui poet, a scris o carte intitulată „Misterul morÅ£ii lui Eminescu”, în care demonstrează pe baza argumentelor, a mărturiilor ÅŸi a unor dovezi ÅŸtiinÅ£ifice că poetul nostru naÅ£ional a murit din cu totul alte cauze. Unii s-ar putea întreba de ce e nevoie să ÅŸtim după atâta amar de timp de ce a murit Eminescu. Le-aÅŸ răspunde cam aÅŸa: Eminescu este o parte din sufletul acestui popor ÅŸi niciun român n-ar trebui să fie indiferent faţă de afirmaÅ£iile unora, care susÅ£in că poetul a murit pentru că era nebun, alcoolic ÅŸi sifilitic. CunoaÅŸterea cauzei reale a morÅ£ii lui impune ÅŸi o reinterpretare a creaÅ£iei sale, mai ales a celei din ultima perioadă e vieÅ£ii, pusă de mulÅ£i duÅŸmani È™i critici de-ai lui sub semnul nebuniei determinată de un sifilis, de care el nu a suferit. E drept, Eminescu se apără singur, de dincolo de moarte, prin tot cea lăsat în urma lui: poezie, filosofie, texte de o importanță covârÈ™itoare. I. Slavici spunea despre el: „Eminescu era de-o vigoare trupească extraordinară, fiu adevărat al tatălui său care era un munte de om, È™i ca fire o grădină de frumuseÈ›e È™i ar fi putut să ajungă cu puteri la adânci bătrâneÈ›i dacă ar fi avut grijă pentru sine È™i ar fi fost, încă de copil, îndrumat a-È™i stăpâni pornirile spre excese… Eminescu È™i-a petrecut toate clipele vieÈ›ii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce voia să facă…”

Își scotea bocancii și îi oferea săracilor

Despre Eminescu, poetul,  s-au scris mii de pagini. Era frumos, inimos, milos, uneori bizar È™i enigmatic. ÃŽntr-o zi era exuberant, sărea într-un picior ca un copil, cânta È™i râdea. A doua zi era trist È™i-avea ochii în lacrimi.  Al. Vlahuţă povesteÈ™te o întâmplare stranie legată de Luceafărul poeziei româneÅŸti, pe vremea când locuia la Hotel Metropol. ÃŽntr-o seară ploioasă îl rugase pe Eminescu să rămână cu el pentru că îi era urât să stea singur pe o vreme ca aceea. Poetul îl refuzase, fără niciun motiv anume, pur È™i simplu nu voia să rămână! Astfel că Vlahuţă a rămas singur. S-a băgat în pat È™i a încearcat să adoarmă. Când să aÅ£ipească, s-a trezit cu Eminescu la uşă, care se întorsese doar  pentru că îşi uitase o floare pe masa din încăpere. Era ud fleaÈ™că È™i tremura din toate încheieturile. Vlahuță a insistat din nou să rămână, dar poetul l-a refuzat din nou…Despre o altă întâmplare ne povesteÅŸte I. Slavici. Se plimbau împreună pe o străduță. Deodată, în faÈ›a lor a apărut un cerÈ™etor cu hainele rupte, desculÈ› È™i tare slab. Eminescu era cât pe-aci să-i ofere ghetele sale. Dacă Slavici nu-l oprea atunci, el ar fi rămas desculÈ›. Se pare că nu ar fi fost primul gest de acest fel, Eminescu fiind văzut de multe ori mergând desculÈ› iarna, pentru că le dădea săracilor bocancii lui.

„Era de o tristeţe şi o melancolie sfâşâietoare”

Un alt obicei al marelui poet, pe care mulţi îl priveau mustăcind, era acela de a se încălţa cu galoşi în toiul verii. Tot Slavici, dar şi T. Maiorescu l-au vizitat pe Eminescu la Sanatoriul Şuţu, din strada Plantelor, Bucureşti. Ei au relatat că poetul era foarte agitat şi recita încontinuu poezii şi fragmente din Iliada. La începutul lui 1884, Eminescu era restabilit, rămânând doar puţin deprimat, aşa cum  firmă prof. Buşilă, membru în Comitetul pentru strângerea fondurilor necesare îngrijirii poetului. În vara lui 1884, Al. Vlahuţă se întâlneşte cu Eminescu la Iaşi şi avea să scrie despre asta:

„Era de o tristeţe şi o melancolie sfâşâietoare, blând ca şi înainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de voinţă. Avea deplină aducere aminte a lucrurilor şi a tuturor întâmplărilor din urmă.”

În 1889, cu câteva luni înainte de moarte, Eminescu i se destăinuie lui Vlahuţă, care îl vizitase la Sanatoriul Şuţu, despre un plan al lui de reorganizare socială, care îl preocupă intens, îi provoacă insomnie şi dureri mari de cap. Vlahuţă aduse vorba de poezie, iar Eminescu a scos cu bucurie din buzunarul paltonului o hârtiuţă de pe care a început să citească un lung şir de strofe absolut fermecătoare. În timp ce citea privirea i se înviora. Când s-a uitat pe acea hârtie,Vlahuţă nu a găsit scrise decât două cuvinte: „gloriosul voievod”. Tot ce „citise” Eminescu fusese improvizat ad-hoc.

Și-a rupt un picior care s-a vindecat repede

În timpul iernii din 1885, Eminescu şi-a rupt un picior, iar fractura s-a vindecat relativ repede. Pentru un „sifilitic atât de avansat”, aşa cum l-a descris mereu George Călinescu, acest lucru ar fi fost imposibil.

În 1888, poetul naţional traduce o piesă de teatru „Lais” de Augier. Aceasta este încă o dovadă a stării sale de sănătate. Întreaga lui activitate dintre 1883 şi până la moarte nu ar fi putut să fie rodul minţii unui om afectat de o boală organică. Cei care au analizat boala lui Eminescu au concluzionat că pe tot acest parcurs memoria lui a rămas nealterată, deşi în orice formă de demenţă de origine luteică, aşa cum spune în cartea sa dr. Ovidiu Vuia, tocmai această funcţie cerebrală a memorie este primordial şi grav alterată. „Eminescu a avut o nebunie (psihoză) caracterizată printr-o disfuncţie şi nu dezintegrare a facultăţilor sale psihice.”

Ce s-a descoperit la autopsia lui Eminescu?

Lui Eminescu i s-a făcut autopsia în ziua de 16 iunie 1889, conform unui raport depus la Academia Română. Acesta este nesemnat, dar se crede că a fost întocmit de medicul internist Tomescu, cel care l-a îngrijit pe poet în ultimele zile de viaţă.

Datele macroscopice ale organelor ridică acut suspiciunea că moartea „misterioasă” a poetului ar fi putut fi provocată de injecţiile cu mercur administrate inutil pentru o afecţiune inexistenţă (sifilis).

Creierul marelui poet a fost însă… uitat, din neglijență, pe o fereastră, în soare. După câteva zile e trimis totuÈ™i tânărului doctor G. Marinescu, pentru examinare. ÃŽntr-o scrisoare datată 29 iunie 1914, dr. Marinescu recunoaÅŸte că a văzut creierul lui Eminescu, despre care spune că avea „circumvoluÅ£iuni bogate ÅŸi bine dezvoltate, cu o uÅŸoară atrofie a lobilor frontali ÅŸi o îngroÅŸare a leptomeningelui”, aspect prezent la orice psihoză cu evoluÅ£ie cronică, aÅŸa cum a avut Eminescu. Pe actul de deces al poetului, unde trebuia să fie iscălitura unui al doilea medic, este amprenta degetului unui om de serviciu de la Morgă, care era analfabet.

A primit o piatră-n cap, a baut o cană cu lapte și a murit

Cei şase ani, începând din 1883 şi până în 1898, reprezintă o perioadă în care poetul a scris capodopere precum: „De ce nu-mi vii”, „Kamadeva”, „Sara pe deal”, „La Steaua” şi o parte din „Scrisoarea a V-a” Dacă ar fi fost bolnav de sifilis, cum ar fi putut scrie asemenea poezii? În sifilisul cerebral cu evoluţie cronică (şase ani) creierul este atrofiat şi scade în greutate. Dar creierul lui Eminescu a avut 1400 de grame, exact ca unul normal (1399 grame după Braunmuhl). Sora lui Eminescu, Harieta, a fost convinsă că fratele ei a fost omorât de un alt bolnav de la sanatoriu (Petrache Poenaru) care i-a dat cu o piatră în cap, dar medicii care l-au îngrijit au fost de altă părere.

În ultimele zile de viaţă, bolnavului îi apăruse pe faţă o erupţie specifică intoxicaţiei cu mercur. De altfel, pe fişa lui medicală se specifică faptul că i se administrează injecţii cu mercur. Acestea puteau provoca moartea subită a pacientului prin sincopă cardiacă. Înainte de a muri, lui Eminescu i s-a dat o cană cu lapte. A băut-o pe toată, apoi s-a întins cuminte pe pat și a închis ochii. Pentru totdeauna.

Dr. Gheorghe Petra, neurolog contemporan cu dr. Gheorghe Marinescu, concluzioneză în studiul său din 1934:„ Eminescu n-a fost nici sifilitic și nici alcoolic.”

Câțiva zeci de ani mai târziu, și psihiatrul Ion Nica a realizat, la Iași, un studiu elaborat intitulat „Mihai Eminescu: structură somato-psihică”. Bazându-se pe cele mai științifice descrieri și observații scoase din arhivele pe care le-a cercetat, dr. Nica aduce argumente definitive în sprijinul ideii că poetul nu a suferit de o formă psihică a sifilisului , ci de o psihoză endogenă de tip maniaco-depresiv.

Dana Fodor Mateescu/ Surse: „Misterul morţii lui Eminescu”- dr.  Ovidiu Vuia, Dr. Gheorghe Petra, neurolog.

Despre același subiect, mai puteți citi AICI, dar și AICI.