Pe un ger cumplit, Eminescu și-a scos bocancii din picioare și i-a dăruit unui vagabond

Eminescu…

Autor Victoria Dragu Dimitriu

Statuia lui Mihai Eminescu de la Ateneu a rămas supremul omagiu adus de obşte poetului şi, odată cu trecerea timpului, ea s-a ridicat în înţelegerea noastră ca într-un punct dominant al oraşului. Gheorghe D. Anghel a lucrat-o în ultimul său an de viaţă, 1965, în ultimul său adăpost pământesc, o chilie scundă, la Mânăstirea Pasărea. Artistul a trebuit să-şi modeleze statuia, înaltă de trei metri, din două bucăţi, pe care, apoi, le-a asamblat sub cerul liber. Grav bolnav, se ridica din zăcere cu un efort uriaş, pentru a-şi continua munca. În toamna lui 1965, statuia era gata, iar în primăvara lui 1966, sculptorul se stingea într-un spital bucureştean.

Opera lui Anghel – statuia lui Eminescu

Când statuia, turnată în bronz, a fost dezvelită, pe soclul jos, din piatră muşcată de daltă, aproape de privitori, şi lumina zilei a îmbrăcat trupul metalic, s-a produs un şoc. Privirile au rămas lipite de toracele gol, de picioarele desculţe, de palmele grele, de mantia strânsă ca o pereche de aripi obosite pe spinarea de bronz. În plasa amănuntelor concrete, suflul de spiritualitate a scăpat, pentru o clipă, atenţiei colective. Bărbatul dezbrăcat şi desculţ sfida protocoalele. Treptat, lucrarea şi-a impus măreţia, şi-a dezvăluit esenţa, a început să se confunde cu imaginea ideală a Poetului, fără veşminte care să-l lege de timpul istoric şi de nimicuri omeneşti, trecut de toate vămile.
Opera lui Anghel – statuia lui Eminescu – se dovedeşte congenială cu cea a poetului, prin acelaşi lirism, prin aceleaşi înalte aspiraţii umaniste, prin aceeaşi măiestrie românească, scria Petru Comarnescu în 1966.

Eminescu s-a oprit, s-a descălţat şi i-a dat acelui om ghetele lui

Timpul nu a făcut decât să întărească această întrepătrundere. Iar tălpile desculţe, menite să exprime legătura cu pământul dătător de puteri, îmi amintesc de o întâmplare povestită de Vlahuţă: pe un ger cumplit, undeva, pe strada Colţei, colţ cu strada Doamnei, lângă binaua unei instituţii publice, întâlnind într-o noapte un vagabond cu picioarele goale, Eminescu s-a oprit, s-a sprijinit de o stivă de cărămizi, s-a descălţat şi i-a dat acelui om ghetele lui, sub ochii uluiţi ai prietenului. Acum îţi va fi frig ţie, i-a spus Vlahuţă. Eminescu i-a răspuns că lui îi venea mult mai uşor să îndure frigul, decât să suporte gândul la suferinţa altuia. Nu este o anecdotă bună de spus în cenaclul Junimea, unde primau anecdotele, e o parabolă, venită din Vieţile Sfinţilor.”

-Fragment din cartea „Povești cu statui și fântâni din Bucuresti”, editura VREMEA-

Autor Victoria Dragu Dimitriu (Vă mulțumesc!)