Tata

Tata…

Când tata îmi vorbea, aproape orice ar fi zis, cuvintele lui râdeau, săreau ca la șotron, dădeau din cap ca rockerii la concerte. Nu credeți? Chiar așa erau!

Cuvintele lui beau bere la halbă, se strâmbau la mine-n fel și chip, făcându-mă să cred că niciodată nu mi s-ar putea întâmpla, în realitate, ceva rău. Dar asta numai dacă eram cuminte, îmi vedeam de treaba mea, nu mă lăsam influențată de prostii și ascultam de ăi mai deștepți, care aveau experiență! Altfel, nu! ;) 

Tata era special. Iar eu, fetița lui.

Poate numai eu văd asta. Poate doar când era cu mine, cuvintele lui mă apărau ca niște brațe puternice. Ca un zid. Erau haine groase iarna. Și colac de salvare, când nu mai aveam putere să înot. „Dani! NU te panica! Fii calmă și dă din mâini! Calcă apa! Respiră normal!”

AÈ™a încerc să fac È™i azi încercând să mă È›in la suprafață. Când obosesc, calc viaÈ›a. Când nu mai văd malul, calc apa. 😉 Și… respir normal. 

Cuvintele tatei îmi sărutau genunchii paradiți și plini de sânge, chiar dacă nu o făceau fizic. Cuvintele lui îmi ștergeau lacrimile când aveam probleme „în amor”. „Dani! Nu TU tre` să bocești după ei!”

Și se prostea, imitându-mi mutra tristă.

Îl priveam urât: „Lasă-mă, dom`le, în pace, că nu d-aia plâng! Și nici nu plâng! Unde vezi tu că plâng?”

Și odată mă bufnea râsul. Râdeam cu muci și lacrimi. Îmi trecea nițel și suspinam tremurat. Cum fac și azi. ;)  

Orice durere aveam (nu eram fraieră s-o spun cuiva! Neee, o È›ineam pitită bine, adânc, să mă roadă pân` la os) vorbele tatei mă scoteau din tristeÈ›e într-o clipă.  Mă făcea să râd uneori, de uitam È™i cum mă cheamă, È™i de ce plâng…

Magie. Da. Tata era magic. Vrăjitor. 

Magia. E tot ce mi-a mai rămas de la el. Câteva fotografii, sute de cărți SF, Anticipația, un aparat foto Zenit, cu care-mi făcea poze când eram mică și un aparat de măsură, un Voltmetru (ampermetru), de care era foarte atașat. Tata îl purta cu el cu mândrie, peste tot, la serviciu sau la crâșmă. Parcă erau frați! 

Cădea de beat ce era? Putea să cadă! Nu era bai. Voltmetrul conta! A rezistat eroic tuturor loviturilor, ploilor, ninsorilor, revoluÈ›iilor, începând cu anii 70 È™i până în 2016, când tata s-a gândit că are treabă prin alte părÈ›i…

Voltmetrul era o prelungire a lui, ca meseriaÈ™. Cu el măsura rezistenÈ›ele, diodele, tranzistorii, lămpile… Era cel mai bun prieten, după nea Cristea, fireÈ™te, care era pe primul loc.

Dacă mai ai un tată lângă tine, du-te acuma la el și ia-l în brațe strâns, pentru mine! Nu-i zice nimic. Ia-l în brațe! Și bea o bere cu el. Rece! Atât.

Dana Fodor Mateescu- 26.02.2019

„Voltmetrele electronice de curent continuu (VEC) construite până în anii 1970, sunt de tipul: cu punte de triode sau cu tranzistoare cu efect de câmp. Ambele variante constructive, oferă o rezistență de intrare suficient de bună, dar necesita reglaj de zero electric și au sensibilitate redusă; de aceea aceste tipuri de fabricare au fost părăsite complet în favoarea celor cu amplificatoare operaționale integrate. Acestea asigură o rezistență la fel de bună și în plus au o sensibilitate mult mai mare cum și o precizie mai bună„  Wikipedia

Dacă ți-a plăcut ce ai citit, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!