Pofte de gravidă: cremă de ghete, detergent È™i… sensul giratoriu de la Răzoare 4

Pofte de gravidă.

Tembela 4

A lăsat botul și a început să bâzâie. Întâi tăcut, numai lacrimi, aaah, boabe mari de struguri, ziceai că a murit mă-sa în lagăr, în frig, fără fular. Apoi lacrimile s-au transformat în bocete. Făcea fata ca o trompețică enervantă și plină de muci. Dar am rezistat eroic. Niet! Atunci s-a dus și și i-a luat singură. Când s-a întors, era veselă. Înduioșat, i-am cumpărat o ciocolată cu mentă, ca bonus. Evident că și-a întins-o pe haine și mi-a mânjit și canepelele. (Sunt din piele, bej!) `tuți idioata mă-tii! Cine m-o fi pus?

Au trecut câteva luni de bucurie nebună, amestecată cu teamă și foarte multă îngrijorare. Aveam și de ce, cu o asemenea podoabă de nevastă ca Rebeca! Când s-au împlinit patru luni de sarcină, copilașul a mișcat. Era o noapte bizară, tocmai fusese un meci între Steaua și Rapid.

Țin bine minte momentul, pentru că vecinul de sus, nea Toni, beat-mangă, spărsese totul prin casă, de fericire că echipa lui favorită câștigase. Noi stăteam la parter, el deasupra. Bețivanul a azvârlit, peste balcon, cu scaune, farfurii, furculițe, cu actul de căsătorie din 1988, cu Gina, nevastă-sa, cu certificatele de naștere ale puradeilor (avea patru, și numai băiețoi umflați și cretini ca el!). Hârtiile pluteau ca niște avioane în derivă prin aer. Apoi, pe la trei dimineața, și-a aruncat toate țoalele din șifonier și a urlat pân-a rămas fără laringe: „Aleeeee, alee, Steaua eeeee, campioooonii, campiooooniiii!”

Nea Toni era tipul de om fără pic de jenă, tupeu cât un cartier, nesimțit până la os; se putea căca liniștit pe o scenă, de față cu sute de spectatori. N-avea treabă! Exhibat complet!

Ei, odată cu balamucul ăsta a mișcat și copilul din interiorul Rebecăi. S-o fi speriat, săracul! Nu știam încă dacă e băiat sau fată. Rebeca se uita la a 343-a oară la Albă-ca-Zăpada lui Disney, pusese căștile pe burtă, ca să audă și… bebeul. Între timp îi și traducea, pentru că, zicea ea, omulețul trebuie să știe despre ce este vorba în film. Apoi:

„Paule, Pauleeeee, Paulicăăăă! Am simțit ceva în mine. Uite, vino, pune mâna!”

Am sărit repede. Eu eram pe balcon și-l împingeam, de cur, în sus, pe nea Toni, care încerca să coboare peste noi și rămăsese înfipt cu nădragii în țuțuroiul ăla de la scurgere. I-am dat drumul ipochimenului, care a căzut ca un sac de ciment, buuum! Așa făcea, nenorocitul, de fiecare dată când erau meciuri în Divizia A. Ne căpiase. Arunca pe geam tot ce avea prin casă (mobila era surcele), apoi își dădea drumul la aer, ținându-se de gargui. Ne trezeam cu el când ne era lumea mai dragă. Eram în pat, ca porumbeii amorezați, hop și nea Toni, cu bale pe piept, pofticios, ne privea ca un voyeur, că-i și plăcea, al dracu’, să-și clătească ochii ăia bulbucați, de microcefal, în țâțele Rebecăi.

---

Am pipăit-o pe nevastă-mea pe burtă, dar n-am simțit nimic.

„Acum!”, țipa ea, surexcitată.

Tot nu simțeam.

„Stai să-l bâltâcâi nițel, poate se enervează și…”

„Huo, nebuno!!!”, i-am zis enervat, și de faptul că imbecilul de vecin se cățărase la noi pe balcon și ne privea, fericit ca un cretin, dar și pentru că mi-era frică să nu-l zdruncine prea tare pe copilaș.

Rebeca, sensibilă cum e de fel, a început să bâzâie ca o fetiță de 12 ani:

„Încetează!”

N-a fost chip s-o opresc. S-a supărat pe mine și s-a închis în dormitor.

Nea Toni, însă, îmi zâmbea cu toți dinții lui de fost milițian pe vremea lui Ceașcă:

„Haidi mai bine să ne trotilăm, nepoate! Dă-le-ncolo dă muieri! Ie proaste, nu merită!”, mi-a scuipat sincer, direct în amigdale.

M-am îmbătat mangă.

Apoi, sarcina a evoluat normal, slavă Domnului. Îmi era teamă de Rebeca, mă așteptam la orice din partea ei, știam că are gusturi ciudate, că e cam excentrică la cap, că face numai nefăcute și se bagă singură în bucluc. Trebuia să fiu foarte atent. Mă documentam zilnic și eram non-stop în alertă. Citisem pe net că unele femei au pofte stranii și-și schimbă comportamentul când sunt gravide. Vor să roadă cauciucuri de mașină, cretă (adoră creta colorată!), smoală, benzină, motorină, vaselină, cărbunele sau pământul. Da, da, pământul de pe jos. Nu credeți? Căutați pe Google și o să vedeți că nu inventez. Sau întrebați-vă ginecologul, în caz că sunteți femei.

Rebecuța mea mi-a întrecut toate așteptările, mi-a distrus liniștea, bucuria de-a fi tată, m-a îmbolnăvit de nervi (am luat și pastile). Fraților, ce mi-a putut face, în nouă luni, cât a fost însărcinată, am să povestesc și morțișorilor din morminte! (Firește, când ne vom întâlni; n-o să umblu acum ca prostul prin țintirime, ca să le spun la ce poftea nevastă-mea când era cu burta la gură. Ar zice lumea că-s diliu. Ori eu nu sunt.)

Credeți că-i ploua-n guriță după sarmale cu zmeură? Prăjituri din murături? Pepene galben sau inimă prăjită de țânțar, ca oricărei gravide cuminți? M-aș fi dus oriunde pentru ea, că o iubesc!

Neeeah! Rebeca mea tânjea după cremă de ghete maro (aia neagră îi dădea arsuri, cică!), după detergenți și… biciclete. Când mergeam împreună la cumpărături, în hypermarket, o țineam strâns de mână și n-o lăsam să facă un pas singură. Nu știți ce-am pățit cu ea? Păi să vă povestesc, că altfel ce dracu’ am avea de făcut la ora asta?

Vai de sufletul meu! Eram împreună și m-am dus să mă uit la raftul cu ceaiuri, cu gândul să-i cumpăr nebunei ceva de calmare, că era agitată toată ziua, de parcă avea ardei iute înfipt undeva. Și, odată, a dispărut. N-am mai găsit-o. Am sunat-o, nu răspundea. Aoleu! Mi s-au înmuiat picioarele. Ce-o dărâma? Ce-o sparge? Apoi am văzut multă lume strânsă într-un loc. Și scandal. Țipete. Mi-a fugit sufletul din mine.

Ce credeți că făcea soția mea? Nu ghiciți. Ținea în dinți o bicicletă de copil. Nouă-nouță, lucioasă, mirositoare. O angajată a hypermarketului n-o lăsa, trăgea de roata din spate, în timp ce Rebeca, de cea din față. Știu, e hilar, e greu de explicat și de crezut. Clienții râdeau de mama focului.

„Hă, hă, hă, ia uite-o p-aia, mănâncă biciclete! Ce tâmpită! Hă, hă, hă! Beeei, dați-i și niște lichid de spălat parbrize, că i-o fi și sete!”, urla un grasomeg pus pe glume de căcat, ca la el pe șantier.

Am luat-o de acolo cu greu. Eram disperat și mă suduiam, îmi venea să-mi dau pumni în bot. Cine dracu’ m-a pus să merg cu ea la hypermarket? Sunt un mare idiot! Dar de unde să știu că are pofte așa de inumane? Era prima dată când îmi făcea o asemenea rușine. (Bine, mint, mi-a mai făcut, dar nu în halul ăsta!)

I-am promis c-o duc la raftul cu detergenți. Numai așa am scăpat de biciclete. Era nasol, că pusese ochii și pe niște schiuri interesante și a trebuit s-o amăgesc cu altceva. Cu ce? Dacă vă zic, o să credeți că-s cretin definitiv.

Și? Ce-mi pasă? La câte am îndurat eu…

I-am promis că o las să lingă niște semne de circulație. Da. Avea poftă de semnele de circulație de pe străzi! Când vedea un „Cedează trecerea”, băloșea cumplit, de parcă era o savarină sau o amandină proaspătă. N-am pomenit de când mama m-a făcut așa ceva! (Căutați pe Google, dacă iar credeți că mint!)

S-a mai potolit, am păcălit-o, dar când am trecut pe la raionul cu balsam de rufe și detergenți, iar au apucat-o pandaliile. Și unde mai pui că în interiorul magazinului filmau și reporterii de la Realitatea TV. (actualul Marș TV) ;) 

Sfinte Pafnutie, drăguțule, dacă o surprindeau? Nu ne făceam noi de ocară în toată țara? O dădeau afară și din învățământ, precis! Parcă și vedeam titlurile de a doua zi: „O profesoară de limba și literatura română de la un liceu din București a fost surprinsă în timp ce rodea o bicicletă roz și lingea detergent.”

În seara aia am cumpărat opt kile de Bonux automat, cu gândul la Magda Catone, două de Ariel și patru cutii cu cremă de ghete. Maro.

Mi-a promis, cu lacrimi în ochi, că nu le înghite, ci doar le miroase.

„Dacă te prind cu limba la dero, sun la balamuc și te internez până ajungi la termen. Legată te țin, ai auzit?”

Bineînțeles că s-a bosumflat și până dimineața nu mi-a mai vorbit. Și-a făcut pliculețe cu prafuri din dero, le-a ascuns în poșetă, ca să aibă când i-o cășuna pe ele.

Vremea trecea repede alături de Rebeca, n-aveam timp să mă plictisesc nici în somn. În nouă luni, ea s-a umflat ca un balon, dar eu am slăbit cinci kile și am albit aproape complet. Am mai mers pe la policlinici, pentru analize, la ginecologul ei, care râdea de fiecare dată când o vedea, iar asistentele abia așteptau să ne facă programare; stăteau ca la spectacol (cred că-și chemau și rudele, să vadă și ele ce mai face nebuna cu pistrui!).

Era deja în opt luni, aflasem că bebeul este o fetiță și speram, în imbecilitatea mea, că poate va semăna cu mine. Medicul a descoperit (eu cred că a fost doar un pretext ca să venim) că Rebeca are o infecție urinară, plus hipertensiune arterială, legată de sarcină. Așa că o punea să aducă pipi în fiecare săptămână.

God!!! Am cărat kile de urină, sticluțe pe care ea, cu talentul înnăscut, le vărsa de fiecare dată în poșetă, pentru că nu era în stare să le astupe ca lumea. Ne certam ca chiorii.

„Iar ai vărsat pișatul, Rebeca! Asta e a treia oară.”
„Io? Nuuuu!”
„Cum nu? Ia dă să văd poșeta!”
„Nuuuu!”

Simțeam că-mi pierd mințile definitiv. Mă trezeam urlând:

„Mi-am închipuit eu! De nimic nu ești în stare, tolomaco! Pute toată mașina ca-n WC-ul public din gara de la Tecuci, ți-ai dat și pe fustă, uită-te la tine!”

„Calmează-te! Se rezolvă, ești copil?”

Clipind din gene, nevinovată (asta scria pe ea), lua poșeta elegant, lua și sticla și turna din… una-ntr-alta.

Să fac infarct acolo, pe loc!

„Așa procedezi mereu?”, zbieram ca sufocat, gata s-o iau la bătaie. „Păi d-aia îți găsesc ăștia carcalaci și balauri cu paișpe capete în analiză și ne pun pe drumuri săptămânal! Tâmpito!”

Rebeca mă privea absolut ca o privighetoare cocoțată pe un ram de cireș în floare. Când cu un ochi, când cu altul. Îngeraș candid. O luam de-o aripă și intram la policlinică. O trimiteam la toaletă să umple din nou sticluța (era una din aia de sirop, mare, că trebuia mult lichid, n-am înțeles de ce). Așteptam pe hol cu inima cât un purice. Asistentele zâmbeau. Știau că se vor distra și azi. Curând, din WC se auzeau tot felul de icnete și înjurături: „Ah! Hiii, aaaa!! Futu-i! Ce? Nu se poate! Aoleeeu! Ce-am făcut?”

Apoi, țâșșșșșșșșș, curgea apa de la chiuvetă…

Ieșea, roșie la obraz, cu sticla-n mână. Udă pe mâneci, pe poale, pe cizme…

„Ce face gravida mea preferată?”, ne întâmpina ginecologul, vesel nevoie mare, de parcă se ducea la iarbă verde cu fete și băieți, ouă roșii, cozonac și vin.
„Bineeee”, răspundea Rebecuța. „Abia aștept să nasc.”

„Îmi imaginez!”, gândeam eu, terminat.

„La ce mai poftim săptămâna asta?”, întreba din nou medicul, care făcea un studiu pe tema borțoaselor care rod cretă și ling pastă de dinți.
„M-am mai liniștit. Nu mai vreau dero. Am poftit la chestii normale: ștrudel, cârnați de porc și marțipan. Dar cu mujdei de usturoi pe deasupra.”
„Interesant”, se minuna medicul și nota în carnet.
„Dar azi-dimineață, să știți că am pus ochii pe semaforul ăla de la Răzoare. Ah, ce-aș fi vrut să-l cronțăn! Mmm! Nu m-a lăsat Paul și-am vomitat în mașină. Mi-a fost rău. Am avut contracții, domnule doctor, m-a durut burta.”

Ginecologul ne-a dat niște medicamente calmante, din plante.

„Curând o să facem cunoștință cu micuța”, mai zicea. „Este o dilatație cam mare la dvs. Să stați liniștită, să nu ridicați nimic, să nu faceți efort, să…”
„Să râd am voie?”
„Ha, ha, ha! Aveți, dar nu prea tare…”

Eram îngrozit!

Citește și AICI, tot despre nebuna asta! :) 

Va urma! ;) 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici:

 RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.