Tembela se mărită? 2

Tembela se mărită, e nuntă-n cartier… 😉

Capitolul 2

Altfel, Rebeca arăta extraordinar de bine când nu era jupuită la genunchi sau când nu avea capul spart. Jur!

Am hotărât să ne cununăm în octombrie, anul următor. Ce e drept, mi-e cam teamă să nu-mi facă din nou vreun pocinog. Dar cum de ce ți-e frică nu scapi, mă aștept la orice. Să-și dea singură foc la rochia de mireasă, să piardă verigheta, să rupă lumânările, să dărâme ceva, să cadă cât e de lungă prin biserică sau, ferească Dumnezeu, să o apuce pipi (e meseriașă la capitolul ăsta!) tocmai când va cânta preotul.

Mă rog în fiecare zi de ea să fie atentă pe unde calcă (până la nuntă nu mai e mult, și o rană pe frunte sau la buză s-ar vedea urât, vor zice invitații că eu am bătut-o!) îi fac instructajul, o pun să repete mersul, am măsurat câți pași sunt de la intrarea în biserică și până la altar… Dar acum, stau și mă întreb. Am multe dubii. Mi-e frică! Am coșmaruri noaptea. Am slăbit și mi-a albit părul. Ce mă fac, dacă nici nunta nu iese cum trebuie?!

Totuși, m-am căsătorit cu Rebeca într-o sâmbătă de noiembrie. Cununia civilă. Era frig, ploua cu ură, mocănește, bătea vântul ca pe Ceahlău în zilele câinoase. Bacovia e mic copil!

Îmi era teamă ca nu cumva soția mea să facă vreo prostie, mă uitam în toate părțile ca un urmărit general. Toți invitații noștri parcă veniseră de la săpat tranșee, căscau întruna, gata să adoarmă în picioare, picoteau, erau neatenți. Mai târziu s-au înfierbântat.

Ah, Rebeca mea a fost cea mai frumoasă mireasă! Știu, mulți dintre voi nu veți crede, mai ales dacă ați citit prima parte a poveștii mele, dar vă asigur, cu mâna la suflet, că așa a fost.

În ziua nunții nu a avut nicio zgaibă pe obraz, toate genele erau la locul lor (îi crescuseră între timp, că și le pârlise până la rădăcină), iar părul ei superb era aproape normal. Zic aproape, pentru că, prin august, de ziua ei, a pățit o nenorocire. Să vă pun în temă:

Avea nevoie de borcanul cu prenadez, care fusese pus de mine în cămară, pe un raft înalt, unde ea nu prea ajungea. Vroia să lipească un cuib, nu de cuci, ci de vrăbii, care locuiau pe balcon, la noi. Cică trebuia refăcut. S-a întins cu mâinile până sus, la raft. Dar nu știu cum a atins borcanul, care avea capacul într-o rână, și și-a trântit lipiciul în cap. Imaginați-vă, doar. Era toată plină de prenadez, pe păr, pe gât, i se prelinsese și între țâțe, săraca de ea! Eu nu eram acasă și când m-am întors… prăpăd! Catastrofa de la Cernobîl! Era să leșin când am văzut-o. Plângea ca proasta și trăgea cu disperare de părul ăla… Rebeca arăta oribil, i se înțepeniseră suvițele, erau ca lemnele, ziceai că fusese băgată la 220. Avea paisprezece măciuci în cap! O durea pielea care era arsă pe alocuri și se jupuia.

„Rebeca, tu ești normală, fata mea? În octombrie avem nunta, cum, bașcheții mei, o să apari așa? Te-am păzit atâtea luni ca pe sfintele moaște, ca să nu te șmenuiești pe față, să fii și tu o mireasă normală și să nu bufnească invitații în râs când te-or vedea. Și tu? Aaaaaaaaaaaaah!”

Ce m-am chinuit cu ea, nu vă mai spun, că lungesc povestea și vă plictisiți. I-am tuns, până la piele, o bucată de păr. Pe stradă și la școală, unde avea cursuri cu elevii de clasa a cincea, nu putea apărea în halul ăla, arăta ca un punker beat care a dormit în șanț. Trosnea părul ca paiele când încercam să-l adun și să i-l strâng în palmă. În fine, am reușit să-i curăț firele bune și să i le înfășor peste chelie. Cu timpul, au mai crescut, dar nu suficient. Am fost nevoiți să amânăm căsătoria o lună.

Oof, și a venit și ziua aia. A coafat-o Estera, verișoara de la Clondiru, artist plastic, face statuete din hârtie, tămâie și frunze uscate, o altă nebună, parcă ar fi fost realizate de aceeași mamă! I-a sculat ciuful în creștet, l-a îmbârligat pe niște sârme complicate („Ei, dacă tot e țeapăn, măcar să ne distrăm!”), ziceai că-i art nouveau, pe cuvântul meu. Când Rebeca întorcea capul spre dreapta se auzea: vâjjjjjjjjj, când îl întorcea spre stânga: hâjjjjjjjjj.

Până la restaurant, nevastă-mea a fost bine, n-a dărâmat decât trei scaune de pe holul Casei Căsătoriilor, s-a împiedicat de trei ori de același prag, și-a pierdut verigheta, l-a îmbrâncit pe Naie, fotograful, și ăla și-a spart TL-ul de la Canon (încă plătesc la el!), a scăpat buchetele de flori pe jos, și-a dat pe piept jumătate de sticlă de șampanie, a rupt o clanță de la WC (s-a dus la pipi de șase ori până ne-a venit rândul la Ofițerul stării civile) și-a scăpat celularul în WC. Chestii mărunte…

Când am trecut pe sub flori, Rebeca dârdâia de frig, că era udă pe piept și uitase să-și pună un sutien pe dedesubt. Avea o cămașă albă, direct pe piele. I se vedeau țâțele vinete și mici ca niște scoici, iar mie îmi venea să urlu ca lupii iarna, în pustiu.

Invitații râdeau să se spargă, mă uitam la ei și nu-mi venea să cred, colegii mei se țineau de burtă, erau roșii la față, filmau ca maniacii orice mișcare de-a Rebecăi (hă, hă, să ne uităm când vom fi triști!), aveau lacrimi în ochi, dar nu de emoție, neee, ci de la atâtea hohote, frate!

Apoi, rudele și toți cei de față, bâțâindu-se de râs, au aruncat cu …orez în noi. Pentru noroc. Nu știu cum s-a nimerit că mie mi-au dat fix în ochi, iar Rebecăi i-au intrat câteva boabe pe gât. Era cu gura deschisă, fata, se bucura, că avea și de ce!!! Dumnezeule draguț și milostiv! Gata să-mi moară nevasta sufocată! A belit ochii ca melcul, n-avea aer, dădea din mânuțe. Odată s-a înmuiat…

„Lua-v-ar boala cu orezul vostru!”
„E de calitate, domnule Paul, e Uncle Ben`s”, a hârâit intelectual directoarea școlii unde predă Rebeca.

Am privit-o urât și am lătrat ținându-mă cu o mână de un ochi:
„Ajutor! Moare! Un doctor, un doctoooor.”

Din fericire, a apărut un medic ambulanțier, era și el la o nuntă, dar la una normală, nu ca a mea! A luat-o ăla pe la spate (nu vă gândiți la porcării, e doar o manevră!) a zguduit-o, îi bălăngănea capul cu tot cu art nouveau-ul din creștet, colegii mei filmau ca dracii și se chinuiau să fie cât de cât serioși.

Sfinte Pafnutie! După ce a vomitat în jet peste câțiva invitați mai curioși, Rebecuța și-a revenit. Era ca o panseluță de Parma abia udată. A clipit, s-a șters la guriță cu mâneca și… am plecat spre restaurant.

Vă dați seama cum eram eu? Turbat, tremuram tot, mă gândeam la mama, Dumnezeu s-o odihnească, mare dreptate a avut, săraca. Bine că n-a fost și ea la starea civilă, ca mai murea încă o dată!

La masă, nu mai aveam chef de nimic, nici de mâncare, nici de băutură, nici de dans. Rebeca însă…
„Mai pune-mi și mie niște vin, Paule!”
„O să te îmbeți, știi bine că nu ții la băutură!”, îi șopteam tulburat rău la cap.
„Ete scârț! O dată mă mărit și eu, am voie…”
„Da, dar…”
„TOARNĂ!”

I-am turnat, dar numai eu știam…

În zece minute, soția mea s-a trotilat cumplit. Dansa ca fetițele de trei ani, făcea gimnastică, flotări, sărea într-un picior, striga „cucuriguuuu”, cânta ca cucu… Când a vrut să facă podul de sus, am oprit-o. Exagera!

Mă uitam în jurul meu. Eram singurul care NU mă distram, toți erau fericiți și beți, inclusiv picolii care ne serveau, râdeau și ăia, lingeau alcool din paharele din care nu băuse nimeni. Aveam impresia că urmăresc un film tâmpit la televizor, mă ciupeam de braț ca să văd că e adevărat sau nu. Era real.

Aveam și o orchestră. Minunată, până nu s-au îmbătat și membrii ei. Era o demență totală. Colegii mei se dezbrăcaseră de sacouri, aruncau cu cravatele în sus, unii făceau streptease pe muzica lui Joe Cocker, alții se jucau de-a taurul în arenă (nu vedeam prea bine cine e animalul!).

Tanti Maia adormise cu capul pe masă, vărul Sebi se plictisise și-și tăia, ordonat, unghiile din care construia apoi palate, tatăl meu se certa cu frate-su pe un pogon de pământ din Otopeni, iar Estera, verișoara Rebecăi, îi explica lui nea Țuțu, șoferul nostru de la firmă, cum devine treaba cu tendințele trecerii spre modernism și mișcările artistice cunoscute sub numele de „Jugendstil”. Nea Țuțu, bietul, care abia silabise câteva titluri din Click și Libertatea, dădea din cap, cuminte, și se minuna cu ochii înfipți între țâțele mișto și pistruiate ale nebunei de artiste. Sanchi, el înțelegea tot, îi și știa pe jugendstiliștii ăștia, cum naiba! A jucat table cu ei în parcul Moghioroș.

Muzicanții cântau blues-uri și Rebeca m-a invitat la un dans. Era atât de beată, încât nici nu mai știa că eu eram eu, mă confunda cu Keanu Reeves și, când am tras-o mai tare de mână, mi-a cârpit o palmă:
„Dobitocule, vrei să te spun soțului meu?”

Era aproape miezul nopții. Mi se făcuse și mie frig. Aș fi vrut să dorm, dar…
„Casă de piatră!”, urla beat, Mircea, cel mai bun prieten al meu.
„Și copii la fel!”, se auzea de undeva.

Bestiile!

Am închis ochiul sănătos — ăla în care mă izbise orezul încă era roșu și lăcrima — și am încercat să mă calmez. Îmi venea să plâng. Am numărat până la opt. Orchestra cânta, pusă de nu știu cine, „Trăiască Regele”.

Și odată am auzit: „oleeeeeeeeeeeeeee!”, iar masa, cu tot cu farfurii, s-a zguduit profund, paharele cu băuturi s-au răsturnat, florile, lumânările… Foc! Fața de masă s-a aprins. Repede, într-o fracțiune de secundă, o arătare mică și roșie la față (am aflat mai târziu că era chiar nevastă-mea, cine alta?) a luat un pahar plin cu ceva și zbbbbrrr, l-a aruncat peste flacără. Care s-a înălțat în vâlvătăi până-n tavan. Era votcă.

„Aaaaaaaaaaaaaaaaaa!”, urlau invitații, unii dezbrăcați la bustul gol, alții mahmuri. Muzicanții fugeau cu instrumentele, angajații restaurantului țipau să chemăm pompierii.

Noroc cu nea Țuțu, că a avut stăpânire de sine și a înșfăcat un stingător. A tras cu el peste mese, de ziceai că mânuiește un kalașnicov. A stins el micul incendiu, să-i dea Dumnezeu sănătate. Oalele sparte și deranjul le-am plătit eu, ca de obicei. Eram plin de spumă, trist, fără pantofi și fără cravată. Mi-am luat nevasta în spinare și-am plecat acasă. Invitații au rămas acolo, încă nu se săturaseră de bârfit și de râs.

– Dana Fodor Mateescu- Autor- Tembelă până la moarte

Va urma! 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe blog, susține-mă, aici: 

RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

Mulțumesc!

Toate contribuțiile sunt voluntare și reprezintă donații personale fără obligație contractuală. Nu există beneficii sau produse garantate.