Nu mai bea, băiatule! – 7

Nu mai bea, băiatule!

Norocosul 7

Am ajuns acasă la mine, fără incidente majore.

Era noapte de-a binelea. Daniela mea s-a dezbrăcat din lift. Și-a scos pantofii, i-a aruncat pur și simplu, a rămas desculță, și-a tras fusta jos, apoi ștrampii uzi, apoi…. n-am mai putut:

-Nebuno! Ce vrei să faci?

-Nu mai pot, Pigei! Mi se întoarce stomacul pe dos. Trebuie să scap de hainele astea.

-Și mâine în ce te îmbraci?

-Cum cu ce? Cu ceva de la tine…

Aha. Corect! Așa mai zic!

Când am intrat, iubita mea avea doar chiloțeii pe ea. Era chiar sexy. Semăna cu Shakira din clipul ăla cu noroi, la Tortura.

A năvălit în baie, unde a stat circa două ore. Între timp, mi-am pus de băut. Niște coniac, că asta aveam. După ce a ieșit ea, eram deja „lovit”. Mă turlăcisem la cap. Vedeam triplu. Trei Daniele, goale-pușcă, îmi zâmbeau frumos și întindeau una, două, trei…ăăă nouă brațe spre mine. Am înaintat vesel ca un guguștiuc amorezat. Și nu mai știu. La un moment dat, mi s-a rupt filmul.

*****

M-am trezit a doua zi, rupt. Dormeam pe jos, dar cu picioarele pe pat, în poziție ginecologică. Eram în pielea goală. Nici nu știam dacă am făcut dragoste sau nu. Dar mai conta?

Pe cap purtam o căciulă verde, cu moț galben (o am de când eram mic, o păstrez ca amintire, nu râdeți!). Mă dureau oasele cumplit, șoldul, mijlocul, ziceai c-am fost călcat de tanc.

Când am intrat în baie, mi s-a tăiat răsuflarea. Domnișoara doctor îmi consumase absolut tot: hârtie igienică (patru suluri!), șampoane, creme, pastele de dinți (erau trei tuburi!), soluții, bețele de urechi, vata, spuma de bărbierit, parfumurile, spray-urile, spirtul, avem și un pic de Rivanol. S-a spălat și cu ăla! Opt prosoape erau pline de jeg. Bune de aruncat la gunoi.

Mă durea capul cumplit și n-am avut putere să mai zic vreo vorbă. Nu puteam. Îmi simțeam limba ca un preș vechi pus la intrarea în Circa Financiară a Sectorului 3.

Pe la 7 și 20, Danieluța a început să-mi scotocească prin tot șifonierul, ca să-și găsească țoalele potrivite. Stăteam și priveam ca un tălâmb cum zboară cămășile de spectacol, dădusem o groază de bani pe ele, cumpărate de la Paris!, pantalonii, ciorapii, chiloții, bluzele, smochingul…și o dată o aud strigând subțire:

-Aaaaaaaa! Am găsit!

-Ce?

-Azi vreau s-o ard cultural la spital.

-Cum adică?

-Mă îmbrac cu fracul tău!

-Ești incredibilă!

-Și tu un fraier. N-ai simț estetic! O să-i bag în comă pe colegii mei! Ha! Ha!!! Abia aștept să le văd mutrele mâhnite când voi apărea îmbrăcată așa. Paralizează Istrătoaia de la chirurgie reparatorie. Auzi? Tu ce număr porți la bașcheți?

– 44, i-am zis în timp ce o ajutam să-și pună pe ea un tricou negru, cam larg, cu trupa Sabaton.

-Cam mult. Eu am 39, dar pun niște vată în vârf.

-Care vată? Ai consumat-o pe toată azi-noapte!

-Așa-i. Lasă, că bag șosete.

-Ce?

După zece minute a apărut. Doamne sfinte! Fracul meu de concert – pe care dădusem la Milano 500 de euro-  îi era larg. Atârna. Daniela părea un pinguin pierdut de mă-sa în apă. Pe dedesubt se ițea tricoul de rocker, cu Sabaton. La gât și-a spânzurat un șal multicolor, îl aveam de la mama.

A găsit niște colanți lucioși, pe care-i purtam pe vremea când dansam. Și i-a pus repede. Erau prea lungi, așa că i-a rulat ca pe ciorapi.

S-a încălțat cu ghetele mele Adidas, numărul 44, alb cu verde. Era cumplită la vedere!

-Gata! Mă lași și pe mine la spital sau chem un taxi?

Am rămas cu gura încleștată. Abia dacă am silabisit ceva de genul „Îhî, da, te duc eu…”, cu gândul că taximetristul ar fi crezut că doamna mea vine de la circ sau de la balamuc, unde a stat internată trei luni la secția „femei duioase”.

Din spate n-arăta rău. Ziceai că are un pardesiu, mai…pretențios, așa. Dar se vedea de la o poștă că bașcheții îl flencăneau în picioare. Din față era mai problematic, dar în vânzoleala matinală din București, și în mașina mea, n-o vedea nici dracu.

Am dus-o la spital și am lăsat-o în față. A rupt-o la fugă printre brancardieri, pacienți și agenți de pază. Bine c-am scăpat de ea!

*****

Mă grăbeam la repetiție în ziua aia, pentru că într-o lună urma să avem un mare spectacol la Sala Palatului, cu invitați din Belgia, Olanda și Germania, numai muzicieni de talie internațională, nume celebre în materie de jazz și blues.

Pe drum mă tot gândeam la Daniela, la doctorița zăpăcită, cu poșeta plină de medicamente și ustensile pentru cusut oameni, femeiușca nebună care a apărut în viața mea ca o tornadă. Cum mama naibii m-am îndrăgostit de ea? Și de ce? În ce moment? Care e scopul acestei legături? Am atâtea cunoștințe de sex feminin, muziciene, cântărețe, actrițe superbe. Unele abia așteaptă un semn ca să-mi răsfire cu degetele părul de pe piept. Iar eu? Nimic. Amor cu tanti Daniela care mi-a cusut pielea! Ăsta-i blestemul vieții mele, mi se trage de la naștere, v-am mai zis.

Totuși m-am trezit zâmbind. Gata. Mi-a trecut supărarea. Și durerea de cap mi-a trecut. Am început să râd în hohote, aducându-mi aminte cum a căzut toaleta ecologică cu ea. Săraca!

Hait! Am trecut pe roșu! Sper că nu m-a văzut nimeni!

*****

După-amiaza m-a sunat. Am întrerupt lucrul.

-Bună, Pigei! Ce faci?

-Muncim. Studiu.

-Vă iese?

-Ne străduim. Nu-s grele piesele muzicale, dar trebuie să mai lucrăm la nuanțe. Tu ce-ai făcut?

-Aaaa, i-am terminat pe toți! O știi pe Nuți, rezidenta aia de la oftalmologie?

-Grasa?

-Aia, da! Am șocat-o când m-a văzut în frac! Ha! Ha! Mânca pe hol, cu Raluca, asistenta vopsită mov la păr. I-a rămas gogoașa-n gât, era să crape. Hi! Hi! Hi! A intervenit Raluca, i-a făcut manevra Heimlich, că altfel o aveam pe conștiință. Apoi, șeful meu și-a cusut mânușa chirurgicală de urechea unui pacient. Dăduse în bâlbâială. A început să urle la toate asistentele, să arunce cu ustensilele prin sala de operații… Noroc că bolnavul era inconștient. Accident auto. Am cârpit și eu la el vreo oră, până am făcut cârcel la deștul opozabil. Hi! Hi! Mergem undeva diseară? Am poftă de-un film românesc la Eforie.

-Mergem, cum să  nu?!

Da. Așa era Daniela mea. Irezistibilă. A închis și ne-am reapucat de repetiție. Gândurile îmi erau însă la ea. Cu inimă cu tot.

Ah, dar nu v-am povestit și alte lucruri despre ciudata mea. În cele câteva săptămâni de când ne-am cunoscut îmi făcusem deja o părere: era țâcnită rău, dar adorabilă! Încercam s-o mai schimb, s-o fac să se îmbrace cât de cât decent, normal. Îmi era aproape imposibil.

-Daniela!, îi ziceam. Fusta galbenă e de căcățel! Și e din supraelastic! Știi că am oroare de făcături. Te implor, n-o pune pe tine în seara asta! E o recepție, vine lume bună, subțire…Iar pălăria e de-a dreptul ridicolă, dă-o dracu de treabă!

-Ți-e rușine cu mine?, își ridica vârful nasului la mine. Habar n-ai de diversitate. De culori…Ce știi tu despre armonia din mine? Închide ochii și vizualizează un câmp verde…Respiră adânc! Repetă după mine: vammmmmm!

Agăța orice privire cu straiele ei puse alandala, era ca râia câprească, mi se strepezeau dinții numai când o vedeam cum vine înțolită la o întâlnire. Mă lua groaza. Și, da. Recunosc. Îmi era jenă. Dar, în momentul în care începea o conversație cu cineva, era strălucitoare. Cunoștea absolut orice, de la fizică nucleară la chimie, teatru, literatură și agronomie. Vorbea încontinuu, ciripea, râdea, recita poezii în rimă albă, cânta, chicotea. Trebuia oprită la un moment dat, pentru că lumea se strângea în jurul ei ca la sfintele moaște. Interlocutorii nu mai vedeau că e înțolită aiurea, ci o ascultau fascinați. Asta mă bucura.

*****

Cel mai mult îi plăcea să se plimbe prin Bucureștiul vechi, intra peste oameni în case, avea un tupeu fantastic, ciocănea pe la uși înalte, vopsite ultima oară pe la 1935, vorbea cu proprietarii, le lua numerele de telefon, cică „nu se știe niciodată când au nevoie de o bucă sau o buză cusută cu catgut din ăla bun…”. Auzi, motiv!

Daniela adora blocurile sordide, din anii 20, le fotografia, cunoștea povestea fiecăruia, amănunte absolut uimitoare, știa cine l-a proiectat, câte reparații a avut până acum, care dintre ele a căzut la cutremurul din 1940 și din 77, ce personalitate a locuit acolo, câte piese de teatru a scris cutărescu, de la etajul 3 și de ce a murit mă-sa după ce l-a născut. Femeia mea scria o carte și reușise să strângă zeci de povești urbane, neștiute de nimeni, foarte interesante pentru istoria recentă a orașului. Dar eu sunt subiectiv acum, recunosc.

Într-o zi, m-a târât în cartierul evreiesc, cică „are ea acolo o comoară de casă”! Asta însemna că pusese ochii pe o coșmelie putredă, de la 1878, și că neapărat trebuia să afle mai multe amănunte despre ea și s-o cerceteze. Monument istoric. Puteam s-o refuz? Sigur că puteam. Dar s-o las pe nebună singură să bată pe la uși și pe la ferești, nu-mi dădea mâna. Așa că am urmat-o ca un cățel.

Burnița. Bucureștiul era bolnav și bleg ca o cârpă udă. Casa fusese cândva o frumusețe. Intrarea, formată din coloane dorice, era străjuită de doi îngerași. Timpul mușcase din ei. Unul nu mai avea o aripă, iar fratele lui era fără nas și îi lipsea o mânuță. Dreapta.

Fier forjat pe la geamuri, uși din stejar masiv, sculptat de un artist mort înainte de Primul Război Mondial.

Toc-toc-toc!, a bătut Daniela la ușă. A deschis o băbuță, cam surdă, care ne-a poftit înăuntru crezând că suntem de la gaze.

-Pute, domnilor! Pute rău a gaz, vă rog să intrați, poftiți! Iar eu nu suport mirosul de gaz.

-De ce nu deschideți ferestrele?, a întrebat-o Daniela.

-Cine?

-Deschideți ferestrele!

-Aaa. Da. Nu se poate! Sunt înțepenite, domnișoară. Au rămas așa de când a fost generalul De Gaulle în România.

-Aha.

-Ce-ai spus?

-Am zis: ahaaaa.

-Daaa, era Ceaușescu la putere, da!

Femeia din fața noastră avea peste 90 de ani, dar se mișca destul de bine și părea coerentă, dacă n-ar fi auzit ca cucu-n gură.

-Nu doriți ceva de băut?

N-am refuzat-o, pentru că Daniela m-a privit urât. „Trebuie să bem! Vreau să-i ascult povestea și să fac poze.”

-Doamnă, noi suntem culegători de istorii urbane.

-Ce sunteți?

-Scriem povești, facem fotografii…

-Și-mi reparați și gazele?

-Nu ne pricepem!, am strigat eu, ca să audă mai bine.

-Aaa, a venit Ițic? Parcă a bătut la ușă cineva…

Daniela deja fotografia obiectele vechi. Avea băbuța un samovar rusesc, o adevărată bijuterie, galleuri, statuete superbe, tablouri.

Bătrânica a adus o tavă superbă din argint pe care stăteau trei cești delicate, din porțelan. Una n-avea toartă. A turnat ceva în ele, un lichid pământiu. Cred că era ceai. Așa arăta.

Zeama avea un gust oribil, de putred, de camfor. Și mirosea funest, a coroană de flori de la capul mortului. Cred că am găsit și câteva piciorușe de gândac și vreo trei antenuțe. Le-am scuipat civilizat în palmă și am surâs diafan ca un înger.

Am privit-o pe Dănuța. Se distra de minune. Parcă făcea reclamă la Lacalut Aktiv. Rânjea fasolea aia perfectă la mine și sorbea din porcăria aia, de ziceai că bea ceai proaspăt de iasomie. O să mi-o plătească ea!

Apoi a stârnit-o la vorbă pe bătrână. Femeia se numea Leni Stern și avea 96 de ani. Fusese profesoară de limba franceză, a predat pe vremuri la liceul Matei Basarab. Acum rămăsese singură pe lume. Ai ei muriseră la Auschwitz. Mama, tatăl, frații, verii. Numai ea scăpase. Cu un gest pe care-l făcuse de sute de ori, sunt convins, Leni și-a suflecat o mânecă și ne-a arătat antebrațul stâng. Pe partea interioară se vedeau niște cifre tatuate. Doamne sfinte! Mi s-a făcut frig. Și o milă nesfârșită.

-Mergem?, am întrebat-o pe Daniela.

-Ce? A venit Ițic?, a sărit bătrâna.

-Nu e nimeni, doamnă! Plecăm. Vă rugăm să ne scuzați de deranj. Ceaiul a fost excepțional!

-Care ceai? Ä‚sta nu e ceai!

-Dar ce e?

-Cum?

-Ce ne-ați dat să bem?

-Aaa. Apă de gură. E foarte bună pentru stomac.

Am ieșit val-vârtej, ca să nu vomit acolo peste samovarul de preț.

*****

Repetiția a decurs bine, dar mă dureau mâinile, de nu mai puteam, îmi tremurau, de la efortul făcut la înhumarea ciorii. Nu m-ar fi crezut nimeni, dacă aș fi povestit prin ce-am trecut.

Prietenii mei glumeau, mă întrebau de Daniela, o cunoșteau:

-Ce-ți mai face chirurgița? Ce-a mai cusut azi?

-E bine, ziceam c-o jumătate de buză.

-Mare minune dacă asta nu-ți cere mâna, Pigei! Te pierdem…Ia zi, când te-a surfilat ultima oară? Și unde? Ha! Ha! Ha!

Dan, saxofonistul formației își bătea joc de mine. L-am lăsat să-și bată. Asta și meritam!

Mi se ridica părul pe cap și sloiuri de gheață îmi alunecau pe șira spinării. Nu puteam articula niciun cuvânt, dar, undeva în cutia sufletului meu, îmi plăcea ideea de căsătorie cu Daniela.

Ah! Ce frumos! Celebrul percuționist Pigei Pandele, la casa lui, însurat c-o sorcovă superbă, cel mai bun medic chirurg din România, care, în timpul liber, intră peste locatarii caselor din centrul vechi și resuzitează ciori sau carcalaci cu dungi…E bine! Vom fi etern fericiți!

-Hai să bem ceva la Cina!, mă scoate din visare unul dintre basiștii trupei. Vin și câteva balerine de la Teatrul de Operată. O știi pe Miruna? Are un picioooor!

-O știu, dar nu pot, am bombănit eu frecându-mi palmele dureroase. Am treabă acasă…

-Pigei!

-Aiurea are treabă!

*****

I-am lăsat, mi-am luat la revedere și am plecat. Îmi era frig, probabil răcisem când am îngropat cioara în Cișmigiu, eram doar în cămașă. Am ajuns, i-am dat de mâncare Cleopatrei care urla lugubru și mă privea cu reproș felin:

-Ai uitat, nemernicule că mai exist și eu?

(fragment din Norocosul) Va urma!

Dana Fodor Mateescu