Unde veÈ›i afla că mama m-a făcut cu altul, din greÈ™eală, È™i că tata e un hipiot cumsecade, care bea mult È™i uită repede… 1

Mama …

Norocosul
Partea I
Nu știu cine e mai tare pe lume: norocul sau inteligența? Nu-s un prostălău, gândesc, citesc, învăț, sunt frumos, semăn cu mama, înalt, mă parfumez la subraț zilnic, merg cu bicicleta și-mi ud mușcata de pe balcon.
Degeaba. Lucrurile tot prost merg. Sunt cel mai mare ghinionist din lume. Unicul! N-am noroc. Nu vă mint. E adevărat.

Unii zic că sunt idiot. Că-s cretin fără speranță și bou din naștere. Mojici. Nu le dau credit. Pentru că numai eu știu cât îndur și cât mă lupt cu mine, cu lumea, cu soarta.

Totul a început înainte de a veni pe lume. Mama m-a făcut din… greșeală cu altul, nu cu tata. (Dacă râde careva, îl pocnesc chiar acum! Am făcut box și știu cum să trag un upercut fatal.)

Cică s-au dus într-o excursie la munte, cu corturile. Erau mai mulți prieteni. Tata era student la Arhitectură, mama la Geografie. Au instalat tabăra pe Valea Timișului, au făcut grătare și au destupat sticlele de bere, țuică și ce mai aduseseră ei acolo. Distracție, chităreală, muzică folk, rock, flower-power, pupăceli și amor liber pe iarba udă. Mama îl iubea pe tata, nici gând să-l înșele cu altul, urmau să se căsătorească după licență. Dar într-o noapte cu lună plină, când ascultau la nesfârșit Janis Joplin, s-au machit așa de tare, încât n-au mai știut de ei. Fiecare s-a culcat într-un cort străin. Tata, cu o colegă de facultate, una Dorina, iar mama, cu unul de la Drumuri și Poduri, Gogu. Și uite-așa am apărut eu pe lume. Din greșeală. Nu știu nici dacă tata a lăsat-o gravidă pe Dorina, că ai mei n-au mai pomenit numele ăsta decât atunci când mi-au povestit mie. Dar este posibil să am o soră sau un frate pe undeva prin lumea largă…

Mama și tata erau foarte liberali în gândire, intelectuali senini, credeau în pacea planetară, în OZN-uri, cântau la chitară, își puneau flori în păr, fumau în draci Mărășești și Carpați fără filtru, beau votcă și rachiu făcut din ștrampi Adesgo și zarzăre, o delicatesă! Uneori trăgeau pe nas Prenadez (pentru atmosferă!) și se iubeau mult de tot. N-au considerat că trebuie să se despartă doar pentru că mama m-a conceput cu Gogu. Big deal! Și ăla oricum era un tip simpatic, de gașcă, știa Luceafărul pe de rost, plus Scrisoarea a III-a. Mă rog, pater semper incertus, așa că m-au considerat copilul lor, m-au botezat și s-au căsătorit când eu aveam un an.

„Mă iei, Veronico, de soț?”, a întrebat tata.
„Te iau, Cornele, ce dracu’ să fac?”, a răspuns mama, dând mai tare melodia „Cry Baby”, cântată de preferata ei, Janis Joplin.

Dar m-am învârtit p-aici și am uitat să mă prezint: mă numesc Petriceicu Janis Joplin Pandele. Petriceicu pentru că așa-l chema pe un stră-unchi bețiv de-al tatei, care era moșier. Într-o zi l-au omorât țăranii cu furcile și l-au „plantat” binișor pe ogorul cu fasole. Când a răsărit leguminoasa, Phaseolus vulgaris, adică, bunică-mea zicea că boabele sunt ca ochii stră-unchiului. Dar nu se lua nimeni după ea, că era cam dusă cu sorcova și avea abonament la balamuc în fiecare toamnă, când cădea bruma. O apuca la frig.

Tata îl stima nespus pe nenea Petriceicu, n-o să înțeleg niciodată de ce, și, din cauza asta, mi-a dat numele lui. Janis Joplin mă cheamă pentru că, probabil v-ați prins, în noaptea conceperii mele a cântat Janis Joplin până s-a tocit banda. Din pricina acestor nume absolut cretine, 45 de ani am fost bătaia de joc a tuturor colegilor, a profesorilor, a caporalilor din armată („Ia zi, bă, dă ce te cheamă pă tine, Gianisgioplin, ai? Ești reacționar? Mă-ta și tac-tu știe ce nume ți-ai pus tu?!”).

Apropiații mă strigă PJ (Pigei) și sună mult mai bine așa.

Acum câteva vorbe despre mine: sunt un intelectual cuminte. În timpul liber beau vin roșu, cânt la marimbafon și la ukulele. Le țin în debara și le scot când sunt trist. N-am prieteni, locuiesc într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, cu o mâță posesivă, obeză și hoață: Cleopatra. Fură de stinge. Orice. Chitanțe, bani, mâncare, ceasuri, cercei. Dacă o cert, se răzbună pișându-se în actele mele și-n partiturile muzicale pe care le feresc de ea cât pot de mult.

Momentan sunt celibatar și funcționar într-un minister oarecare din București. Toată ziua frec hârtii, dosare, le pun din dreapta-n stânga și din stânga pe raft. Muncă de răspundere!

Până să mă stabilesc la slujba asta, am încercat de toate. Dar nu-mi ieșea nimic, v-am zis că-s ghinionist. Am făcut liceul de coregrafie din București și am trei facultăți în cap, toate terminate, cu licența și tot tacâmul: informatică, limbi străine și geografie. În viața mea am avut multe meserii: ghid ONT, traducător de greacă, spaniolă, franceză, germană și idiș (v-am avertizat că-s tare deștept!), dansator, profesor de geografie într-un sat din județul Ialomița și consilier la primărie.

Prima dată, pe la 20 de ani, am fost dansator într-o trupă de artiști amatori. Eram în 1986. Învârteam toate stilurile posibile: balet clasic, dans popular, tango, cha-cha, combinate cu dansurile tematice, patriotice, așa cum se făceau pe vremuri: sârba oțelarilor, rumba ceferiștilor, geamparaua pompierilor sau bătuta agricultorilor.

Trupa se numea „Bucuria” și eram foarte apreciați pe vremea lui Ceaușescu. La câte festivaluri Cântarea României n-am fost noi aplaudați? Îndrăznea cineva să nu bată din palme când liderul nostru de grup era unul, Gică, fiul unui grangure de la Comitetul Central?

Munceam cu sârg, lacrimi în ochi și abnegație, chiar speram că voi face carieră, că voi pleca peste hotare în turnee, mă și vedeam pe afișul colorat într-o poză, cu piciorul drept ridicat în sus… Ah! Ce ținută! Ce pulpă! Ce șpiț!

„Mămico, ai în față un viitor Oleg Danovski”, îi ziceam celei care m-a adus pe lume din greșeală, în timp ce-mi mestecam, dimineața, felia de pâine cu gem.
„Să dea Dumnezeu”, răspundea mama, cu gândul la tata, care tocmai bătea niște tablă pe acoperișul casei. Era îngrijorată, n-o interesa șpițul meu! Asta pentru că ăl bătrân mai căzuse de trei ori în ziua aia, avea o mână ruptă și-și zdrobise o bucă, dar, cum îl știam luptător, aproape Ninja, nu se lăsa.

Dar visul meu trandafiriu a murit înainte de a se naște. N-am devenit un alt Oleg Danovski. Eram doar Petriceicu Janis Joplin Pandele, un pui de intelectual, cu inima mare și planuri peste planuri. Ghinionul, nu v-am zis?

e la 26 de ani am avut probleme și mai mari. Terminasem facultatea, eram profesor, trebuia să mă prezint la o școală din Colentina. Nu aveam pe nimeni, eram singur, dar îmi doream din toată inima să ies cu cineva. La școală, numai bidude. Toate colegele erau ba măritate, ba divorțate și isterice, cu mare lipsă de calciu și magneziu în trup, ba la menopauză. Pe cine să aleg?

Mă mutasem de la ai mei, în centru, și stăteam singur-ciocârlan într-o garsonieră, la etajul 8, alături de Cleopatra, pisica hoață de care v-am zis la început. Relațiile mele cu damele erau pasagere și de scurtă durată, între un extemporal despre Podișul Transilvaniei și o lecție despre lacul Titicaca.

Tot pe vremea aia aveam un fetiș, o dambla, o meteahnă, nu știu cum să-i spun, ca să nu mă înțelegeți greșit. Îmi plăcea la nebunie să adulmec femeile frumoase, să le miros și să le mușc de gât, acolo, sub ureche, unde e dulce carnea. Cum vedeam o tipă mișto, haț! nu mă puteam abține să nu o acostez – într-un stil fin, rafinat, nu grobian. Era imposibil să nu-mi cedeze vreuna. O abordam și, după 235 de vorbe ticluite, numai miere, și stihuri recitate patetic în toate limbile cunoscute de mine, eram prieteni. În zece minute o și mușcam nițel de gât. Nu tare, o ronțăiam, așa, ca pe un merișor.

Nu era o boală, nu era ceva patologic, moștenit de la tatăl meu natural, Gore, cel care și-a dat foc, din greșeală, într-o excursie. Practic, eu de acolo, de la gâturi, îmi trăgeam energia, turbam dacă nu le miroseam prin tramvaie, scriam și poezii, tiii, de-ați ști voi ce piese muzicale am compus eu bănănăind prin troleibuzul 66 și trăgând pe nas aromă de domniță?

Dar într-o zi mi s-a înfundat. Vineri, 13. Ghinion! Una mai a dracului, m-a pocnit cu poșeta peste bot și m-a reclamat la Poliție. Scandal, urlete, amenințări.

„Ajutor! Lumeee! A vrut să mă muște de gât! E bolnav psihic!”, zbiera tipesa ultragiată. „Arestați-l! Polițiaaa!”

Doamne, prin ce-am trecut! Mi-e și rușine să vă spun. M-au prins de brațe doi hodorogi, pensionari vânjoși (pun pariu că au lucrat pe vremuri la Miliție), mi le-au sucit la spate și m-au ținut bine până au apărut doi agenți care m-au băgat în mașina lor. Am ajuns întâi la Poliție, apoi la balamuc, la spital. Elevii mei dragi m-au așteptat zadarnic să le predau lecția despre Mongolia. N-am mai ajuns, fi-mi-ar gâturile parfumate să-mi fie! La poliție am plătit o amendă babană, iar la psihopupu am stat internat vreo trei săptămâni și m-am distrat de minune.

Doctorița mea, Tatiana (am mușcat-o și pe ea de vreo cinci ori!), a găsit o idee formidabilă de a mă dezbăra de această micuță și drăgălașă tulburare obsesiv-compulsivă. Mi-a montat (nu râdeți! repet, am făcut box!) un colier conic, pentru uz veterinar. Ce, mai! Era o veioză din aia care se pune câinilor după ce sunt operați.

„P. J., o s-o porți ca un băiat cuminte trei luni, apoi o dăm jos.”

Eram disperat!

„Cum s-o port trei luni? Sunt profesor de geografie, or să râdă copiii de mine, oamenii, colegii, întreaga planetă, Galaxia… Sfinte Mercurie, drăguțule, cu ce ți-am greșit?”
„Vrei să te vindeci sau nu?”
„Vreau…”

Am început să tremur de teamă. „Cum o să fac baie? Cum o să merg prin oraș așa, ca un Dog german cu chip de om? Trei luni? E o glumă sinistră!”

„Dar să sugi muierile de gât, în troleu, e o poezie, nu?”, mă certa Tatiana, și pe bune că avea dreptate. Apoi a continuat:
„Eu încerc să nu te umplu cu medicamente antipsihotice, pentru că țin la tine, ești un bărbat tânăr, frumos, inteligent, cam ciudățel, ai un viitor înainte, nu vreau să ajungi un ficus de salon. Împreună o să reușim, ai să vezi!”

„Sună a slogan electoral…”
„Sună a rahat! Punem colierul și astfel nu te mai poți apropia de coțofene. Mă asculți sau o chemt pe tanti Tia să-ți înfigă în venă vreo trei kile de Haldol?”

Am ascultat-o. Aveam de ales? Tanti Tia era o asistentă trupeșă, de vreo 120 de kile, cu neg pe obrazul drept și o mustăcioară veselă, pe care și-o epila exemplar la trei luni. Uneori uita și credeai că-i nea Fane, portarul. Semănau. Când îți făcea tanti Tia o injecție, ți-o arunca de sus, din tavan, intra acul până la os. În ADN se înfigea! Așa simțeam.

Va urma!
Dana Fodor Mateescu -foto preluare internet.

Dacă È›i-a plăcut ce ai citit, susÈ›ine-mă, aici: RO28 RNCB 0318 0781 8893 0001

BIC RNCBROBU- Mateescu Daniela Cristina

Doar dacă vrei!

MulÈ›umesc!