Ä‚lea mici

Ä‚lea mici

„Cristina, hai să ne jucăm de-a mortu’! Prima dată îngropăm păpuşile. Plângem puţin după ele. Dup-aia le facem colivă în cutiuţa asta de Linco. Aprinde lumânarea! Gata! Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!”

Două fetiţe, una de opt, alta de zece ani, serioase şi crezând în jocul lor macabru, îşi duc pe ultimul drum păpuşile. Oamenii din zonă le strigă simplu: “ălea mici”.

În jurul lor, o pădure de cruci, morminte, lumânări topite de vipia soarelui.

Copilele ne văd şi ne cheamă: „Veniţi să vă arătăm unde stăm noi!” Răzvan ridică din sprâncene:

”Mergem?”

Am oftat. „Mai întrebi?”

Ocolim câteva gropi, străbatem un câmp plin de gunoaie şi jucării fărâmate. Ajungem la o magazie. În uşă, şase căţelandri cât palma ne latră subţire: ham, ham!

Intrăm. Mizerie cruntă, sărăcie, invazie de muşte. Pe masă, prânzul: colivă şi colaci de la pomeni. În aer fâlfâie rândunele care trăiesc laolaltă cu oamenii, în aceeaşi cameră.

Apare şi mama fetiţelor. Valeria. A fost la pescuit de „răpitori” cu perdeaua. Din plasa găurită ies câteva boticuri de peşti, încă vii. Cască. Vorbesc. Un căţel se repede şi-i linge, ca şi cum i-ar săruta. Nu mai ştii cine pe cine vrea să înghită, peştii pe câine sau invers.

În magherinţa dintre cruci trăiesc de un an de zile patru suflete. Înainte au stat „subt un plastic pă malu’ Dâmboviţei”. Părintele paroh din Roşu i-a descoperit şi le-a propus să locuiască în magazia din buza cimitirului. Valeria Rusu, munceşte cu ziua pe unde apucă. Fetiţele stau cuminţi acasă şi se zbenguie printre cruci.

„Afară de astea două şi de băiat, care e plecat la pescuit pă lacu’ Morii, eu mai am şase copii„, spune femeia abia ţinându-se din plâns. Ei stau cu chirie într-o garsonieră din Timpuri Noi, muncesc, se gospodăresc. „Noi patru am rămas pe drumuri. Nu puteam sta 10 persoane într-o cameră. Noroc cu părintele.” Se opreşte şi-şi suflă nasul cu poalele fustei.

„Zi mai departe, Valeria!”, o rog, în timp ce privesc îngrozită două muşte care fac amor pe o bucată de cozonac cu stafide.

Povestea ei e lungă şi încâlcită ca părul ei. Valeria s-a născut la Râşnov, unde a şi locuit ani de zile. Casa lor era în cadrul unui fost C.A.P. Nu o duceau nici atunci bine, dar măcar aveau un acoperiş, iar ea, o slujbă „la gaz-metan”. Valeria spune că s-a împrietenit cu „nişte olandezi” care aveau o fundaţie. Aceştia i-au propus să se mute în Bucureşti cu copiii, pentru că acolo vor primi o casă adevărată şi nu le va lipsi nimic. Aşa au ajuns la Congregaţia „Inimi neprihănite”, unde au locuit 10 ani. Copiii au fost înscrişi la şcoală. Erau premianţi. Într-o zi, s-au pomenit evacuaţi din casă. „Habar n-am de ce ne-au dat afară. Cel mai rău îmi pare de ăştia mici, care au fost scoşi de la şcoală. Le plăcea aşa de mult să înveţe! Acum nici unu’ nu se mai duce.”

Singura carte pe care o mai are Cristina e una de poezii. O cară după ea oriunde s-ar duce. Le ştie deja pe de rost. Începe să turuie stând pe un cavou la umbra unei cruci: „Tata e aviator, dar şi eu aş vrea să zbor/ fără aripi şi motor/ sus pe cer, până la nor.” Ea a învățat-o pe soră-sa, mai mică, să citească și să scrie. Ba după carte, ba după literele de pe crucile din cimitir. „Vochiță Ioana 1946-1973”  „Zi pe litere! V-o-c-h-i-ț-ă.”

În cimitir, lespezile mormintelor sunt fierbinţi, miroase a muşeţel pârlit de soare şi a gărgăriţă. Dincolo de gard se înalţă vile de lux, cu „merţane” şi „bemveuri” în poartă. Fetiţele se uită cu jind. Înghit în sec ca în faţa unei prăjituri cu frişcă: „Vezi casa aia?”, zice Cristina. „E a lu’ Axânte de la Vacanţa Mare. Când o să fiu mare o să am şi eu o casă d-asta.”

Fata visează să ajungă doctoriţă de copii sau măcar frizeriţă. MicuÅ£a Roxana n-are ambiÅ£ii. Ori poate e mai realistă? „Eu mă fac femeie de servici la bloc. O să spăl scările ÅŸi o să mătur…”

Mi se rupe inima de mila ei! „Cum femeie de serviciu? Nu vrei să înveÈ›i, să citeÈ™ti, să ai o meserie?„ o întreb. „Ba vreau!” îmi răspunde privindu-mă în ochi! „Vreau! Dar…cum?”

Are dreptate! Cum?

Şoaptele copilelor plutesc bizar în aerul fiert, împletindu-se cu ţârâitul gâzelor. E ucigător de cald. Deasupra noastră se lăţeşte un cer galeş, amăgitor. Aerul e dulce. M-aş întinde pe iarbă şi aş dormi vreo trei ani, dar mai sus e o înmomântare. Oameni trişti duc la groapă un mort pământiu. Mă scutur. Nevasta îşi boceşte bărbatul: „Gicăăă, cui mă lăsaşi, măă? Scoală, Gică, să-ţi vezi copilaşii lângă sicriu!”

Arome funerare se înalţă şi odată parcă îţi vine să fugi din viaţa asta plină de cruci proaspete, de lacrimi şi de plânsete. Ar tuli-o şi cele două fetiţe, dar n-au unde. Şi oricum, s-au obişnuit. Scene ca acestea văd în fiecare zi. Au învăţat să profite. Cu păpuşile în braţe, se îndreaptă hotărâte, ţinându-se de mână, spre mormântul proaspăt. E rost de ceva pomană.

P.S.

Reportajul se opreşte aici. Rămân doar nişte poze, pe care le va descărca Răzvan în computer, acasă, câteva fraze, un oftat, vieţi chinuite de copii şi lacrimi care ustură retina. Îmi feresc privirea şi plecăm. Aş putea să uit ce am văzut. Dar nu vreau şi nu pot. Sunt ziaristă. Eu am ales meseria asta sau ea m-a ales pe mine? Nu mai ştiu. Un soare intens, lăptos, îmi rupe irisul cu dinţii. Închid ochii aproape arşi.  Pornim. Abia aştept să scriu textul.

Dana Fodor Mateescu- iulie 2004